Mai intai la Timisoara si apoi in toata tara.


Da mai, uite ca in sfarsit am timp, pe bucati si printre picaturi, sa scriu postarea asta. Daca nu as fi fost pe norul ala number 9 si norul in stratosfera si stratosfera apartinand de o alta planeta dintr-un alt univers, il scriam mai repede. Sper ca v-ati prins ca inca stau cu rezultatul lipit in frunte si ranjesc ca un copil cretin.

Lumea nu crede ca eu n-am stiut. Va zic, nu crede. Toti vroiau sa stie ce strategie am si cat voi scoate. Cand le ziceam ca doar ma duc sa alerg si vad ce iese, ma trazneau cu “lasa, ca sigur ai tu un plan.” Eu nu sunt Radu Milea haha. El e cu strategiile, eu doar cu alergatul. Cum i-am zis si lui de curand dupa o sesiune de lansate, “cu ceasul meu si cunostintele tale….” haha.  Da, speram la 1.48. Un best pe 1.45. Dar ce a iesit a fost un wwoooaaahhh de m-a lasat cu ochii lipiti pe ceasul de finish.

Dar sa incepem cu inceputul.

Am zis sa ma duc la Timisoara ca e prima editie, vine toata gasca si e ok sa ajuti oamenii sa dea un kick start strong la un eveniment care sper eu va deveni de anvergura intr-un oras cu potential. Am mai zis ca n-am mai fost la Timisoara de cand aveam 18 ani si am participat la Festivalul International de Teatru T4T in limba engleza, unde – ca tot va fi o nuvela despre cat mi-s de mareata! haha – am castigat trofeul pentru Cea mai Buna Actrita intr-un Rol Secundar (in rol de barbat in cazul in care Vulpea aia din Tei mai are de comentat despre “baietica” haha). Si am mai zis ca, asta e momentul sa reintregesc gasca Gemenilor, cu Maria si Ramona. Nu ca Maria n-ar sta in Bucuresti, dar nu apuc sa o vad si asa ne-am dat intalnire la Timisoara. Ramo, fosta colega de munca si prietena locuieste deja acolo, asa ca am folosit-o pe post de gazda. Un gest de profitor notoriu, dar scuzabil.


Mi-am luat bilet pe avion ca altfel imi trebuiau macar inca 2 zile sa imi revin dupa autobuz si le-am semi-voluntariat pe fetele astea doua sa se apuce de antrenamente. Ele doua sunt super mamici cu doua mandreti de flacai acasa de aprox 1.5 anisori, asa ca numai la alergat nu le-a stat lor mintea pana s-a infiltrat subnumita sa le provoace la duel. Eram cumva convinsa ca Maria mai alergase un semi pana atunci si de Ramo nu stiam ca are o afectiune mai veche la genunchi, ca altfel le luam mai incetisor. Cand colo, fetele, s-au tinut de treaba cu entuziasm si mi-au/si-au facut o super surpriza la cursa asta.


Mi-am luat liber vineri si luni sa simt si eu ca fac un city break ca oamenii. Vineri la prima ora, la check in, cu un cappuccino prea scump in mana, asteptam sa vina si alte bucati din gasca. Scria poarta 52 pe bilet si eram destul de treaza sa recunosc 2 cifre. Scroll pe FB, vad o postare a Oanei Solomon checkuita si ea in aeroport. Ma gandesc, pai daca ea e aici si eu sunt aici, atunci unde suntem? Haha Ma uit pe monitor: Cluj Napoca. Cum dracu? Ma ridic brusc, dau cappuccino peste cap si mai verific biletul odata. Poarta 52 acolo, poarta 52 in fata mea. Iooooiii nu-i a buna. Au schimbat astia poarta! Ii zarisem si pe Marmota si Dragonu’ venind agale cand imi luam eu cappuccino si ii pierdusem si pe ei. Zic, sa vezi acum ca astia sunt unde trebuie, numai eu nu. Plec in graba si cu parere de rau ca numai ce incalzisem locul si dau de toti trei la jumatatea culoarului. Marmota, poarta 54. La el scria Iasi. La mine inca Cluj-Napoca. Fuck it! Stam in picioare intre. Ceva discutii way too matinale despre UGGuri urmate de McDonalds. Sau KFC. Sau whatever. N-am inteles mare lucru dar cred ca s-a dat remiza ca intre timp am intrat la boarding. A plecat Cluj Napoca si tot la 52 am ajuns. Intre timp a aparut si Irina (fara Alex). Si la ei o mega coordonare in zboruri am observat. Ne-au luat bagajele la cala ca cica eram prea multi. Intram in avion, toti imprastiati de la cap la coada. Ma gandesc eu, bag somn. De unde naiba? Am prins niste poze faine, mi-a mai zburat gandul si brusc 40 minute mai tarziu aterizam.




M-a prins norocul din urma si Oana m-a ajutat cu un drop off la Ramo acasa. Mi-am petrecut restul zilei cu Bogdan si super mega mogaldeata de Vladut care mi-a sarit in brate de la poarta ca, vorba aceea, sa prindem sclava cat e “calda” si sa o “dresam”. Mi-am facut workoutul cu bucatica asta mica tot weekendul.


Toate bune si frumoase, Ramo a venit seara dupa munca, mare revedere mare dupa ceva ani. Asa, numai sa te uiti una la alta, ca altfel, in suflet, parca nu trecuse o saptamana de cand o vazusem ultima oara. Asta de fapt conteaza. Am iesit un pic prin oras, am revazut cateva locuri, am facut “elicopterul” cu Vladut, am bagat niste costite dementiale cu salata verde. Nu stiu daca intra la meniu pre-semi dar clar mie mi-au picat bine haha.




Sambata dimineata hop amandoua in masina ne-am dus sa o luam pe Maria de la aeroport. “Doamna in roz” butona telefonul pe scarile de la Sosiri. Bine ca alea sunt si scarile de la Plecari la cat de mare e aeroportul ala. Dar ii zice International totusi. Nu ma prind. N-au mai avut bani de o a doua cladire?

In spate Vladut a fost the man of the hour, in brate la nasica lui. Ne-a fericit pe toate cu un mic cacuta ca  sa conduca Ramo mai repede pana acasa la schimbat. Deci a inceput ziua cu noroc. Am stat de povesti, eu cu ochii pe ceas. Trebuia sa mergem si dupa kituri si mai aveam si un easy run. Le-am lasat pe fete la taclale, am sarit in toalele de alergat si haida hai! Ce soare, ce frumos! Ce liniste! Zice Ramo, “Mela e un camp, faci dreapta, la cruce, peste pod. Sunt poteci.” Ramo – apropo. Care e treaba cu crucile astea imense? N-am mai vazut niciunde asa ceva. Avem si noi, dar intra cam 4 bucati intr-una de-a voastra. Iar sunt desecrabila!

Sa continuam. Dreapta, sens giratoriu, cruce, pod. Camp. Nu vad nici o poteca dar vad ditai drumul plin de pietre. Bun si asta. Aveam adidasii de antrenament in picioare, le tinea amortizarea. Si dai. Undeva, ma gandeam ca poate nu e bine pe pietre, ca poate sucesc ceva, ca glezna, ca genunchiul…. ca ce misto si ce adie vantul! Si oi, si verde, si padure… si o Dacie albastra care mergea la pace de 5:10 cu mine, soferul, baiat de treaba nu m-a claxonat, cine stie de cand o tinea el la relanti in spatele meu si eu cu muzica in urechi. Am tras dreapta brusc de volan si am intrat in camp printre oi, bine naiba ca nu erau caini si ciobanul dormea la umbra pe mal la apa aia acolo. Bestial! Iar pe drum, iar hada haida. Ma uit la ceas, trecusem de 16 minute si aveam de facut 30. De ce azi din toate zilele doar 30? Da’ cand ma chinui mai Radule cu 25km, nu puteai sa ma chinui pe campul asta?! Nu imi venea sa ma intorc. Hai zic, nu fi margarita … intre atatea oi! Ajung acasa, fresh ca o lamaita! Ma uit la ceas. Mda… chiar numai easy run nu a fost ala dar am dat-o la sustache, voi fi iertata, am fost luata de val!



Mergem dupa kituri. Poze, dam de Alex si Irina, mai schimbam trei vorbe. Bronzat e baiatul asta. I-am zis sa mearga cu spatele ca nu ma pot uita asa la el. Cu Portugalia asta a lor! La anul ma duc peste ei. Dar ce, mie nu imi sta bine la plaja… printre campioni?! Am bagat o cafea la Starbucks – ambrozia zeilor haha. Ramo a plecat inainte, femeie de casa, s-a dus sa pregateasca un gratar (ce noroc am avut cu fata asta ca ne-a tratat ca niste regine! Hearts!!!) Eu si Maria, am intrat in “runner mode” si ne-am dus in Auchan sa luam chestii de mic dejun sanatos. Adica dupa gratar… hahaha.

Am ajuns acasa fix pe fix cand se punea mancarea pe masa. How lucky can a girl get!!! A pus Bogdan berea la dospit, mujdei de usturoi, sos de BBQ picant, sa imi trag palme. Nu puteam sa mananc ca nu mai alerga nici dracu a doua zi cu usturoiul ala in mine. Nu le-am lasat nici pe fete! Mwwuahaha! Nu se poate fetelor! Nu se poate si atat. Da gaze. Si nu este corect sa fiti propulsate, chiar si natural, in fata celorlalti alergatori! Haha.

Si am tinut-o tot intr-un ras si o coasta si un mic pana nu ne-am mai suportat si ne-am cam retras usurel spre somn. Maria saraca, cu o durere de masea de minte, o tot anihila cu pastile ca poate poate sta cuminte. Intr-un final casa s-a linistit. Mai putin Mela care pe la 1:25AM s-a trezit behaind ca o capra. Nu v-am zis. Cred ca am tras ceva pe nas in campul ala. Nu e de gluma. Am mai patit-o la primul meu concurs la cursa populara in Izvor. M-am intors acasa stranutand la nesfarsit cu nasul ca robinetul. Asa ca dupa kituri am bagat niste Claritin, dar na, nu trece peste noapte. Deci pentru doritori, mergeti in camp. Efect garantat. Nu stiu sigur daca a fost de la salcii sau de la oi haha.

Am avut ceva emotii. Am avut emotii mai mari ca la maraton. Cum va explicati treaba asta. Ultima mea discutie cu Radu a fost, “auzi, timpul meu de tempo e tot 5 – 5:10?” Aveam o banuiala ca s-a schimbat nitel. Raspunsul a fost “vedem la semi.” M-a lamurit complet. Eu n-am alergat in antrenament decat de doua ori tempo de 10k sub 5 si atunci mi s-a parut ca trag de mine in draci. Deci nu visam, mai da’ nu visam sa tin un semi sub 5. Anyway. Ma trezesc, ma echipez. Bag un castronel de cereale cu lapte de soia. Nici pe ala nu l-am putut termina, asa emotii aveam. Bag 250ml de apa cu pudra Carbo Cyte pe masina in drum spre start. As fi vut sa alerg doar in tricou, dar tare mi-era ca paralizez de frig. Ajungem la locul faptei. Ioi Doamne ce vant! Stiam de la Radu ca aveam unde sa ne lasam hainele. Nu vad locatia dar il vad pe Radu. Prima data dupa doua luni jumate si mai bine. Varat in geaca pana la ochi. Daca nu era cu barba, trecea neobservat. Il trag de maneca si intreb unde se lasa hainele. Imi arata, ca la aia mici, direct in fata. Bun inceput sa te vezi cu antrenorul dupa atata timp. Mda. Next.

Ma dezbrac. Mai, naspa. Am mai lasat o geaca pe mine ca nu simteam nevoia inca sa deger complet. Ajunge si Vali, fratele meu de suferinta. Omu’ parea fit si gata de bataie. Compressport din cap pana in picioare, asortat, viu. Shit. Ne ciondanim ca doi derbedei, printre impunsaturi reusesc sa fac cunostinta si cu sotia lui, Alina. Foarte simpatica, ne face poze – atunci cand si stam locului. Urlu la el sa mergem odata la incalzire. Le las pe fete acolo, nu vor sa mearga. Si plecam de nebuni sa facem cateva ture. Vali tine mortis sa dea mana cu kenieni. Il inteleg perfect. Asta e singura sansa sa ii prinzi sa dai mana cu ei. Dupa aia te saluta numai de pe partea cealalta a drumului haha. Trece si Liga Mare pe langa noi, Alex si Marius, elitele una cate una. Ranjesc. Avem si noi SportGuru pe noi! Haha Azi suntem la Juniori si o sa ne dam in stamba.

Terminam cu alergatul, un 3k in 5:30, asa de gust. Nu le mai gasesc pe fete dar dam de Marius (Ionescu – nu de alta dar sa stiti si voi despre cine vorbesc haha). Vali isi intreaba antrenorul “si noi cum alergam azi?” Primeste un raspuns la fel de bun ca al meu de la Radu “plecati tare si terminati si mai tare!”. Stiam eu ca ma clarifica unu’ din doi! Haha Vine momentul cand chiar trebuie sa ma dezbrac. Asta e. Ma asez la start. Alina ne mai face cateva poze de pe margine. Anunta cineva ceva, nu aud nimic, nu mai conteaza. Ma uit sa ma gaseasca GPSul. Ma intreaba Vali cand dau drumul la ceas. La finish! Haha Ne bagam mai aproape de linia intai, nu de alta dar sa nu se impiedice prea multa lume de noi si ne pregatim. Am mai alergat cu Vali de cateva ori. Si parca nu se mai simtea asa a competitie, mai mult a antrenament. Si nici emotii parca nu mai aveam. Brusc credeam ca stiu ce fac.

Si Start. Si vant frate! Iesim din Piata Libertatii. Vali incepe sa vorbeasca. Nu ma gandeam decat la Radu cum striga dupa mine in decembrie pe Dinamo “Mela nu mai vorbi!” Il las sa vorbeasca. “Deci cum alergam? Eu zic ca pe km 1 –“ Ma bufneste rasul. Km 1?! Baga, zic. Avem 21k sa imi spui cum alergam pe fiecare km! haha. Ceasul baraie. Puls 186. Il atentionez, stai mai usor fratica. Ne boscoridim unul pe altul ca eu, ca pace-ul, ca ceasul meu vs ceasul tau, imi scade pulsul. La km 2 inghinalul isi anunta prezenta pe stanga fata. Gata, acum incepe cursa cu adevarat. Pe km 3 observam elitele, pe partea cealalta a strazii evdent, cum prind viteza si ne lasa in urma. Da’ ce, eu nu ajung tot unde ajung ei? Hehe. La intoarcere pe prima bucla ne izbeste un vant in fata de zici ca alerg cu parasuta deschisa in spate. Adica cam pe loc. Capul inainte, taurina style, niste cuvinte de esenta tare si hai mai departe. Spre final de turnanta le vad pe fete, strig la ele! It’s a great start!

La km 4 se intrevede pasajul minunat care a si pus capat colaborarii cu Vulpoiul. Ce batea vantul afara, dar in pasaj era la oferta. Pe urcare, pulsul se duce acolo unde stie el, Mela intra in recuperare pe plat, Vali o taie la picior. Imi facea semn cu mana de ziceai ca suntem la lectii auto. Nici nu m-am prins ce naiba facea la inceput. El credea ca numai la mana lui ma uitam haha. Intr-un final m-am prins. I-am zis “nu nu” ca mai mult nu iesea pe respiratia aia. Pace 4:50. Ioi. Ma gandesc, hai, fii barbata, macar stii sigur ca poti 10k in pace-ul asta. Dupa aia, Dumnezeu cu mila. Te tai. Sigur te tai, dar asta e, vezi cum dracu’ o scoti la capat.

Mi-am ocupat mintea cu descifrarea numerelor. Cine e la ce. Negre stafeta, verzi cros, mov semi. La km 5 punctul de hidratare si evident, la turnanta, vant – cum sa va explic sa intelegeti mai bine. Nu o pala. Duminica vantul s-a vandut la kg in Timisoara. Au fost bucati in care m-am simtit pilot in training la NASA. Cate secunde la km iti omoara “forta centrifuga” a vantului. Ca o paranteza, imi zice mama azi dimineata la telefon “mama, mi-au zis niste colege, dar mai slabeste Mela mult?” Eu am un kg in plus pe cantar fata de cat aveam in iarna. In pozele astea doar mi-au intrat obrajii in gura de la vant si par mai trasa la fata. WTF!

Desi am cadranul de la ceas in 3 bucati, sa imi arate distanta, pace si timp am reusit sa imi setez privirea numai pe pace. Ca sa stiu ca alerg constant – problema vietii mele. Aproape de km 9 am verificat si distanta. Ok. Pace tot de 4:50. Merge. Nimic iesit din comun pana aici. La intoarcerea pe sub pasaj, la prima tura, o vad pe Maria coborand pe partea cealalta si cu ochii lipiti de asfalt sa nu ma impiedic de prostiile alea de demarcaj infipte in mijlocul drumului, reusesc sa bat palma cu ea. Pe Ramo o ratez.

Am continuat pana la km 13 cu ochii pe Vali. Atata timp cat il vedeam in fata inseamna ca nu ramaneam foarte in urma. Am luat un gel cu mine. Just in case. Stiam ca ma apropii de punctul unde trebuia sa il bag daca vroiam sa mai am picioare pe la km 18. Insa nu simteam nevoia. M-am gandit, asa n-ai simtit nevoia nici anul trecut si te-ai taiat ca fraiera exact cand nu trebuia. Bine, alergam cum alergam, habar nu aveam de puls si era cald sa mori. Cu efortul vietii si al unor maini umflate, rosii si inghetate am reusit sa scot gelul din buzunarul de la spate. Bineinteles ca, indemanatica fiind…not am varsat si pe mana, de am alergat pana la finish cu un fel de laba gastii ca n-am mai putut sa dezlipesc degetele unele de altele de la gelul ala. Am luat 3 inghitituri mici (de fiecare data am impresia ca dau in diabet cand pun asa ceva in gura!) si in rest am alergat cu el in mana ca fraiera.

Sa va zic. Probabil pentru ca a fost primul eveniment mai mare de gen. Probabil ca nimeni nu a consumat nici un gel pe parcurs, doar eu haha Dar nimeni nu arunca nimic pe jos. Nu ca la Bucuresti. Nu s-a transformat tor traseul intr-o ghena. Bine, au fost si 400 – 500 oameni cu totul nu 14 mii, dar totusi. Asa ca l-am tinut in mana pana la km 15 cand, cu un mic supliment de energie, am anuntat de la departare ca il las la ei sa nu il arunc pe jos. I l-am dat baiatului aluia in mana de ziceai ca are raie. Numai puteam sa il scot dintre degete. Am plecat mai departe convinsa fiind ca incepe the beginning of the end.

Inghinalul era in floare deja pe ambele parti. Buca stanga renuntase la lupta si intrase in amortire, nu mai simteam nimic. Si asta nu e neaparat de bine. Buca dreapta se mentinea inca pe pozitii, asta insemna ca ma mai durea inca intre picioare. Da mai. Nu pe toti ne dor gambele si genunchii. Pe unii, ne doare intre picioare. Obisnuiti-va cu idea. De la km 13 nu m-am mai uitat la ceas. Nu vroiam decat sa ma bat cu vantul, sa alerg si sa nu ma tai. Teama asta nu m-a lasat tot drumul. Tura doi, o vad pe Maria cand trec de un pod, ma imping inainte sa ma duc sa mai batem palma odata. O simt bine ca e mana inghetata si sta sa se sparga in bucati daca ii mai dau palme multe haha. Am impresia ca ne prinde un fotograf exact pe faza, insa spre maximul meu noroc de rahat, codul de pe numar este jumate ascuns sub bluza si astept de o saptamana sa imi intre si mie poze si nimic. Dar sa lasam aspectul asta ca sa nu imi amarasc ziua degeaba. Imi revin in matca si ma iau cu vantul iar in brate. Aveam impresia ca ma stramb la el de parca cumva as fi avut mai multa forta sa rup asfaltul. Intr-un fel e bine ca nu au intrat toate pozele ca ziceai ca sunt la corida si urmeaza sa ma dau cap in cap cu taurul.

La capatul strazii am indraznit sa ma uit la ceas. Pace 4:53. Nu imi spunea ceva nou si pace-ul nu era asa de rau pe cat credeam. Km 19.20. Cumva mi-au scapat ochii pe timp. 1:32:26. Mai oameni buni, am avut un soc. Haha. Ceasul ala nu a cunoscut timp de asta la km 19. Mi-a luat-o mintea razna. A explodat. Timpi, pace, viteza, puls se amestecau toate in cap si brusc a zburat pulsul in jugulara si m-am sufocat. Cat de proasta pot sa fii! Intrasem in linie dreapta spre ultima bucla inainte de finish. Termina, termina! Imi urlam singura in cap! Incercam sa ma gandesc daca si cu parca, dar daca as trage si daca as baga, dar daca te tai! Doamne Sfinte ce era in capul meu! Ce mi-a trebuit sa ma uit la timp!


Mi-am revenit un pic si dupa bucla mi-am propus sa mai scot din mine ce aveam. Stiti cum e, senzatia aia, cand tu tragi, vrei si chiar simti ca poti, mai ai senzatia ca te si misti mai repede, dar ceasul ala nu schimba nici macar o secunda la pace cu toate ca tu ai impresia ca faci eforturi de titan. Am intrat pe ultimii 500m intre cladiri, un pic de plat fals, l-am calarit cu patos (asa a iesit, scuzati exprimarea, dar e de finish!), ma intrec doi baieti, incerc sa ma tin dupa ei, motivational mai mult ca n-aveam de gand sa le iau fata. Ies la lumina in Piata si vad portile de finish. Deja suflam, suflam asa cum poate furnalul din mine. Ma uit la ceas. Ala mare cu cifre rosii de deasupra si imi pica fata. Deci imi pica fata, asa ii zice. Puteam oricand sa ma impiedic in piatra aia cubica pentru ca nu s-a uitat nici dracu’ la picioare vreo 50m ca nu puteam sa imi dezlipesc ochii de la el. Trec. Ma uit la ceas. 1:41:08. Avg pace 4:53. Si nici nu eram moarta. Normal, am behait. Dar… eram vie si nu ma durea nimic. Nu il vad pe Vali. Nu il vad pe Radu.

Ma invartesc in cerc de cateva ori. Trebuia sa ii spun cuiva ce-am facut. Raman singura in continuare. Ma duc pana la masa cu bunatati. Dragele doamnele acelea erau infofolite pana la gat sa stea acolo sa aiba grija de noi. Nu imi trebuia nimic, doar niste stafide. Aratau bine. Incerc sa iau cateva din castron. Pai da cine putea sa controleze butucii aia inflamati de degete! Mai incerc odata. Parca eram la jocurile alea in care bagi moneda si ghidezi un brat sa prinda jucaria. Esec total. O doamna ma intreaba “vreti stafide?” Ma uit la ea ca un copil cu lacarimi in ochi. “Da….” Imi intoarce lopatara aia cu degetele unite pline de gel si imi pune o mana de stafide in causul palmei. Gata. Eram fericita. Plec, incercand sa prind cate una cu doua degete de la mana stanga, un alt esec partial, dar pana la urma, am reusit sa bag trei in gura. Dau de Marius, ma felicita, vorbim putin pana nu sar ceilalti pe el la poze. De Vali tot nu dau. Zic, asta a ajuns cu 3 ani lumina in fata mea de nu dau de el. In sfarsit il vad pe Radu dupa ce intreb jumate din populatia Timisoarei de el.

Sunt gata sa ii dau raportul despre succesul meu maxim. Sar parleazul, ajung langa start acolo in spate si deschid gura. “Am vazut cat ai scos. Stiam ca scoti atat. Ti-am zis ca scoti 1.40. Si de fapt nu e 1.41, e 1.42 ca nu sunt 21km in cap.” The end. Inchid gura. It’s a love/hate relationship, atat va zic. Mai!!!! Cand mi-ai zis mai tu ca scot eu 1.40 pe semi?! Poate ai vrut si ai uitat!!!! Am stat cu pampersul tot drumul ca ma tai! Omul cred ca a uitat un lucru pe care eu sigur i l-am spus, de multe ori inca! Eu alerg mai mult pe increderea lui decat pe a mea. Acum, adevarul e ca daca imi spunea de 1.40 puneam destula presiune pe mine cand sa pot da gres de la emotii cum o comisesem pe la km 19. Dar un hint, asa subtil… o chestie. Acum evident stam cu gandul, dar daca puteam sa trag mai tare in loc sa stau cu frica in san ca ma tai. Dar nu, all being said, am tras, am obosit, am stat in puls, ca asta a si fost urmatoarea intrebare. Cat a fost pulsul? Media 181. E perfect. Aici am fost amandoi de accord. Nici nu l-am mai intrebat daca vrea sa nu sa faca poza. Scot direct toala de pe mine, ii plasez lui Alex telefonul meu care nu se focalizeaza si ma postez langa Radu. Who cares ca era busy?! Eu eram busy sa fiu happy! Si guess what! Astia 1.70cm, 56kg, 34 de ani, par scurt si atitudine exasperanta este jumate creatia lui pe asfalt. E si munca lui in timpul ala. Deci, chiar ma durea la basca ca era el ocupat haha Tocmai bine ca telefonul nu se focaliza, asa ca dintr-o poza am ajuns la 10 si la zambete si la rasete. Asta e partea de love haha, clar.


Vreo 15 minute mai tarziu, dupa regasirea cu Vali si o mana de poze la finish demne de coperta unei reviste de profil (ce zici Vali, nu avem si noi o pila?! Haha), ma imbrac si plec dupa fete. 




Imi ia cam un km sa repun fesele in functiune. Sunt ca barcile cu motor. Trebuie sa trag de curea pana se reporneste odata racit. Nu mai fac bucla dinainte de finish, ma uit atent, Maria nu era acolo. O gasesc undeva la aproape 2km departare. Imi fac recovery cu ea. E bine, rade, e fericita. Asa de tare ma bucur. Alergam, o tin de vorba. Sunt cu gugla pe cap ca un gangster. Voluntarii de la intersectie s-au saturat de fata mea. Ne incurajeaza si la intoarcere. Stiu deja traseul, o tinem la pas pana intram intre cladiri, trecem de panta aia usoara, apoi de mana, cu textele la purtator si ultima zvacnire de la Maria, alergam spre finish. Brusc incep sa bata complotele la catedrala. Mai da zici ca stiau ca venim. Ca Maria termina primul ei semi, cu zambetul pe buze si forta in picioare. Bateaua asa de tare si noi singure, catre finish! Mai frumos, mai emotionant de atat nu se putea! Imbratisari si poze! Mi-a crescut inima in mine! O las sa manance dupa ce fac un pic baza de ea. “Nici Printul de Wales daca venea nu puneau oamenii in functiune toate clopotele din biserica. Cred ca le-au scos si pe alea de la naftalina numai pentru tine!



Plec dupa Ramona.

La vreo 2.5k departare o regasesc. Mai ce noroc pe fetele astea! Maria intra pe finish cu surle si trambite iar pe Ramona o gasesc flancata de doi biciclisti si cu masina de politie in spate. Cred ca filma un remake la Matrix. Numai eu fara poze si la finish baietii aia doi, unul in galben si unul in portocaliu s-au hotarat brusc sa se opreasca si sa isi sara unul in spatele altuia incat poza mea de finish e probabil printre picioarele lor… Deci, Ramona mergea linistita cu mega paza langa ea. Ma alatur convoiului dupa ce ma asigur ca nu le stric susta. Prea era imagine de film treaba aia. E relativ agasata. Ca e ultima. Ca o asteapta pe ea. Who cares. La primul semi, cu genunchiul operat si antrenament de baza, eu zic ca se descurcase minunat. Mai alergam putin. Cei doi voluntari sunt de senzatie. Inghetati si ei evident, dar de senzatie. Ajungem pe ultima bucla. Mai alergam putin. Ne regasim si cu Maria care a venit si ea sa formam trio-ul castigator. Ramo nu se lasa, Doamne ce mi-a placut de ea. Eu si Maria ramanem putin in spate si baietii din masina de politie se ofera sa ajute. Hai sa o motivam pe Ramo! Trebuie sa scoata sub 3 ore, nu se pune problema.

Intram in linie dreapta spre finish si va spun, nici kenienii n-au avut asa escorta! Maria pe stanga, eu pe dreapta, flancate in grup de biciclisti, in spate masina de politie cu girofaruri. Se aude prin statie: “GO RAMO GO!!! Tulai Doamne cat de tare! Prindem aripi, mergem de mana, se vede poarta de finish si la 2 ore 50 minute de la start Ramo termina primul ei semimaraton! Poze! Si mai multe poze si imbratisari! Asta da lucru in echipa!


Cu medalia de gat, ne schimbam ca fetele in masina si mergem la Mall. A intrat o saorma si o cola, o apa plata si un ceai latte si acasa eram tot cu 1.1kg in minus fata de cum plecasem.

Ce sa va mai spun? Am ramas in Timisoara macar pana ieri, cu gandul, cu emotiile, cu ranjetul de pe fata. Cum s-ar spune, city break-urile si PBul dauneaza grav vietii corporatiste. In ordinea intrarii in scena, multumesc Marmota, Dragon, Oana, Irina ca mi-ati inceput calatoria bine, Maria si Ramo, nu e cazul de multumiri doar de o revedere!!! Va pup si… ce weekend!!! Vali, Vulpea din Tei, multumesc de incurajari, de pacing, de strategii. La mai mare si la o prietenie frumoasa! Suntem unici cu siguranta.
Marmota si Dragonul. By far una din pozele mele preferate. Sunteti criminali!!!
Multu Alex si Marius, always fun mai baieti!
Za champions!
Si iata ca am ajuns la actorul principal, busy man, the one and only Radu C. Milea. Astept in continuare cuvantul magic. Stii tu care. Pana una alta, multumesc pentru timp, efort dar mai ales incredere si prietenie. M-am bucurat de cursa asta pentru mine, ca nu m-am vazut capabila de asa ceva si ma bucur ca nu te-am dezamagit. Conteaza pentru mine. Si uite poza din decembrie de la PBul de atunci. 2 ore, Baneasa Trail unde mi-ai spus acelasi lucru. Ti-am zis ca atata scoti. Evident. In 3 luni am facut mai multe progrese decat in 2 ani. Pup! 


Un multumesc special si din suflet Bunaciunii care m-a sunat de acasa sa ne ureze la toate mult succes si Adinutului Minunat care s-a trezit cu noaptea in cap sa stea cu ochii pe FB sa dea share la “succesul” meu.

Si, evident, multumesc gasca. Aviatiei Team Run care m-au sustinut de la departare si mi-au urat cate in luna si in stele. La fel Roxi, Alina, Dorin, Luiza, Mariana, parca suntem la Oscar haha. Dar sa stiti, ca daca eram, poate nu castigam premiul cel mare dar clar nominalizata as fi fost!

Hai va pup, va multumesc inca odata ca mi-ati facut un weekend de pomina!
Mela

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

De unde vii la ora asta! Pe unde-ai mai umblat?... prin Retezat!

Noi Doi si-un Hobby