Cand faci plinul la Petrom.


Pe 19 mai 2015 am alergat prima oara, oficial (nu ca as fi alergat prea mult sau prea des inainte haha) la Cursa Populara in cadrul OMV Petrom Bucharest Half Marathon. La vremea aceea am inceput cu un loc 7 din 10 pe podium, asa din prima, sa ma unga pe suflet la cat de rupta am fost la cursa aia (detalii gasiti aici Run it. Just runt it! Sa stiti ca inca mai citesc postarea asta, ca sa imi amintesc de unde am plecat si sa o las mai usor cu fitzele cand ma apuca deprimarea ca nu stiu ce timp bullcaca etc nu scot acum). Deci cu 10k-ul din acest weekend sarbatoresc doi ani de cand m-am infectat de alergare, si, sincera sa fiu, mai mult din acest motiv scriu randurile astea. Ca altfel, aleargarea in sine, cumva, nu am simtit-o ca fiind foarte spectaculoasa. Nu stiu de ce. In ultima perioada, din cauza aglomeratiei la lucru, sunt un pic paralela cu viata din afara orelor de program. Nu imi ajunge somnul. Nu mai ajung la recuperare. Dar alergarea in sine, antrenamentele, si mai ales concursurile din ultima vreme m-au tinut in viata si mi-au luminat weekendurile. Mai am un pic si scap. In saptamana dinainte de OMV m-am simtit insa bine, in forma. Asta se traduce prin linistita. Stiam ca o sa scot mai bine decat la Uniqua. Nu pentru ca brusc sunt experta in propriile forte (haha!), ci in parte pentru ca Radu mi-a zis de atunci ca as fi scos sub 45. Si in parte pentru ca mi-am propus sa ma bucur de concursul asta. Sa dau ce am, dar sa ma bucur, sa alerg doar, ca aveam nevoie. Am scos 45:20. Am avut un moment de, hai sa zic dezamagire, un fel de strambat de nas, ca n-a fost sub 45. Dar a fost short lived. Un alt lucru a fost mult mai imbucurator decat timpul. Si anume pace-ul si modul in care l-am sustinut. Asta a fost milestone-ul adevarat in cursa asta pentru mine.



Sa o luam cu inceputul. Am luat kiturile pe ploaie si ma gandeam ca si a doua zi o sa fie la fel. Nu ma supar sa alerg pe ploaie. Cu vantul am eu o problema. La corturi am dat de toata lumea buna, de prieteni dar si de alergatori „de Strava si FB” cum le spun. Oameni cu care apuc sa schimb doua cuvinte numai la concursuri, in rest relatiile noastre se rezuma la kudos si likes. Am stat de povesti cu Papusica, viitoare alergatoare a familiei Stroescu. Mance-o mama pe ea, Dra. Ochisori dormea dusa in toata harmalaia aia, dar tot am avut norocul sa se trezeasca si sa discutam un pic in „bebeste” despre viata si greutatile mersului in carucior cu tati la volan haha. Si ca sa fie treaba, treaba, Jules (ca asa m-am hotarat eu sa ii spun Iulianei haha) mi-a adus niste manecute bengoase rau de tot. Verde. Fosforescent. Adica Love + Love = Extra Love. Tot am cautat si n-am gasit marimea mea si ia de aici cum ma loveste norocul (multumesc mult mult de tot! Sunt geniale!)




A aparut si Vulpea pe la standuri, asa, ca sa intretina atmosefera. Niste rasete, niste poze (!!!!), si inca un rand de poze cu Valeria inainte sa plecam. Foarte faina culoarea la tricouri anul asta, mi-a placut. Dar eu aveam deja in cap outfitul castigator. La pulsul meu, cu cat mai dezbracata cu atata mai bine haha. Nu aveam de gand sa mai sufar ca la Uniqua cand am plans si cu ochelarii pe nas de la ce soare a fost. Era spalat tricoul gata cand am ajuns la finish.

Insa anul asta s-a dat startul mai devreme. Sa o tina tot asa. Prefer sa ma trezesc mai de dimineata si sa alerg pe racoare decat pe caldura aia dublata de cimentul din jur. La 6 fara trezirea. Mancat niste cereale, schimbat, impachetat, intarziat. Asta e. Trebuia sa ajungem la 7:30 sa facem poze cu Gasca de la Avietiei, dar combo mama + fiica s-a miscat incet. N-am mai apucat sa pun tricoul oficial pe mine, am intrat direct la incalzire cu mama. La intoarcere am trecut fiecare in tarcul lor. Noi in B, mama in C. Poze, pupaturi printre „zabrele”. Mi-a fost dor de baietii cu tobele. Baietii aia trebuie sa stea la start. Au un ritm nebun care ma transporta in alt loc, in alt timp. Ma ajuta sa ma concentrez altfel pe startul cursei. Cu cateva minute inainte de start fac cunostinta cu o fata, fara sa imi dau seama ca e Diana Gal din grupul Fetele Alearga. Ce inseamna sa fii pe unde scurte. Suntem gata. Eu, Virgil, Dada, Roxi si Oana R. In spate, Bunaciunea si Simona. Strangem randurile. Si  10   9   8  7  6  5 4  3  2  1  !START!




Ma duc eu, se duc si ei toti, eu raman in urma. Nu ma sufoc insa. 4:09. Si o tin tot asa un km. Si e bine. Ma uit la ceas stiind ca viteza asta nu este inca pentru mine, undeva voi incetinii pentru ca mai am nevoie de vreo doua upgrade-uri pana sa duc 10k in 4:10. Dar las pace-ul sa revina la normal de la sine, fara sa incerc eu sa il modific. Oricum urma plat-ul fals spre Alba Iulia unde stiam sigur ca o iau „la vale” cu viteza. Las ceasul singur si ma concentrez doar pe asfalt. E soare. Dar nu suficient de puternic sa imi urce pulsul la cer. Nu ma las, vreau sa duc panta aia bine, sa nu imi scoata sufletul. Si chiar asa se intampla. Consecventa in pace face minuni. Chiar daca din grupul din fata ramasesem ultima, pastrandu-mi viteza constanta, usor usor am prins aripi si m-am apropiat de ei. La Alba Iulia am ajuns-o din urma pe Roxi si m-am bucurat de umbra blocurilor din sensul giratoriu. Stam cu ochii pe Dada. Stiam ca nu o voi prinde dar ea era punctul meu de reper. La bucla, Virgil trece pe partea cealalta si strig la el. El striga la mine: „7 sau 8 Mela, haiiii!!!!” Mai avea si plamani in el la viteza la care a alergat haha. Trece si Oana, strig si la ea si apoi la Dada! Ma striga cineva si il recunosc pe Ciprian, un prieten cu care obisnuiam sa ma vad la sala. Era cu fortele de ordine (adica parte din ele, nu arestat haha). Nu e prima oara cand dam unul de altul in postura asta la competitiile de alergare.



Ajung in sfarsit si eu pe partea cealalta. Mama striga la mine din sensul giratoriu. Nu apuc sa o vad decat cu coltul ochiului, dar vocea Bunaciunii este inconfudabila. Strig la ea din rasputeri. Da, deci daca vreodata auziti pe cineva urland „hai maaaammaaaa!!!” 99.9% sigur, sunt eu! Haha. Bat palma cu Ciprian. Nu iau apa la punctul de hidratare. Ma gandesc ca urmeaza „la vale” si va fi mai usor, dar de fapt tot ce vreau este sa raman constanta. Eram deja la jumatatea distantei si imi placea ca pot sa stau locului la un pace de 4:33, sa respir si sa nu ma simt obosita. De pe la Biblioteca Nationala ma iau la „harjoneala” cu o fata. Cand eu pe ea cand ea pe mine. Isi ridicase bluza, se supraincalzise nitel si sufla la greu. M-am recunoscut pe mine la Uniqua. Intre timp, ma mai intrece o fata, inaltuta si slabuta. Nu conta. Eu eram bine si nu dadusem inca drumul la furnal.



La Unirii, in sfarsit, baietii cu tobele. Aproape ca imi venea sa dansez in ritm. I-am aplaudat si am continuat sa alerg. Aproape de primul pod o prind iar din urma pe fata cu bluza ridicata. Tragea de ea bine. O intrec, incearca sa se tina dupa mine. Pana la urma, ii zic „Hai! Hai ca poti. Respira, da din maini, mai e putin!” Vad borna de 7km. „Uite, o tura de IOR si gata!” La care ea zice „Ma antrenez in Izvor!” Ma bufneste rasul. „Atunci hai la Izvor, e pe partea cealalta” Alerg aproape intreg km 8 cu ea (singurul in pace de 4:49), dar nu se mai putea tine. O las si imi reiau pace-ul. Ma duc in 4:39, trec podul, intru pe km 9. Urasc partea aia ca nu mai pot sa fac dreapta pe langa Izvor haha. Ma mai intrec 2 fete. Pe una dintre ele o intrecusem spre Alba Iulia, si uitandu-ma la ea, ma intrebam cum de sta asa in spate, parea in forta. Si era se pare haha. Pe cealalta am vazut-o in metrou. Pe km 8 deja ma prinsese din urma si baga cu drag si spor.


Pe bucatica aia dreapta si plictisitoare dau de „Catena” haha. Pe omul asta (va zic mai tarziu partea cu numele) l-am cunoscut la VLC Ciunget anul trecut cand, daca nu ma insel, alerga cu un coleg tot de la Catena. Imi amintesc ca i-am prins pe o panta abrupta prin padure, una din aia unde sa te duci tavalug la vale prin radacini si pietre. Era primul meu semi pe coclauri de una singura. Virgil si mama ma asteptau atunci la finish. Si au avut de asteptat ca s-a modificat traseul din mers ca nu stiu ce s-a intamplat si din 21k am ajuns la 26k. In orice caz, i-am prins pe ei doi din urma si cand am vazut cum se ducea omul la vale, fara Dumnezeu, m-am gandit ca e (ne)sanatos sa ma agat de el sa cobor si eu ca „voinicii” panta aia. Era cam intuneric in plina zi. Padurea deasa, pamant, brazi multi, pietre. Omu’ n-avea nici o treaba. Din neamul rechinilor. Fara oase, doar cartilaje. Am zis, hai si io, ca ce pisici. M-a intrebat atunci, „poti sa te tii?” Am mormait un incurajator „cred...” si m-am dus in cap. La poalele dealului, m-a salutat si dus a fost. Eu m-am oprit sa beau apa si sa rasuflu. A urmat o alta panta a mortii, de data asta la urcare. Din aia prin fan necosit cu un 25 de grade in freza si cu o mana de oameni spargand o ceapa, un carnat si un bot de mamaliga la umbra unui copac, 5m mai incolo de trupul meu mort. Ca deh, oamenii luau masa de pranz si pauza de coasa. Iar „Catena” sta si admira peisajul cand am ajuns eu paralizata la cabana. Pai ce sa ii faci. Asa e cu profesionistii.




Revenind – ca asa ma pierd eu in amintiri! – prind din urma „Catena” pe km 9. „Ce faci mai!” zic. Spre rusinea mea desi omul s-a prezentat macar de 5 ori la cele 30 de Baneasa si alte competitii la care ne-am mai vazut intre timp, n-am retinut cum il cheama. Il botezasem Daniel. Ca asa simteam eu ca il cheama haha. „Ia uite-o mah, cum alearga ea! Uite ma incalzesc pentru semi!” Jaw-drop. In capul meu meschin ma gandesc, marlane tu te incalzesti pe pace-ul meu de moarte clinica? Rusine sa iti fie! Dar n-aveam cum sa vociferez toata treaba asta ca nu mai aveam aer. Si omul se duce. D’apai ce io-s proasta? Vorba alora din Robotzii, „Io nu stiu parca, nu stiu merge pe tocuri!” Ma iau dupa el ca asa sigur ajung la finish fara sa stric pace-ul. Usor de zis, greu de facut. Adica omul se incalzea, ce vrei mai mult. Era incalzit rau, daca ma intrebi pe mine.

L-am urmarit ca piaza rea pana pe ultimii 500m cand l-am si prins si am alergat la pas si asa m-am dus iar in 4:27. Vulpoiul ma astepta peste gard. „Hai, ce faci mah! Bah, Iepurila, te face baiatul ala de la Catena! Il lasi! Hai mah odata!” Imi venea sa mor de ras dar nu puteam. Nici aer si nici mimica n-aveam de ras, dar in capul meu eram cu bale la gura haha. Eu stiind ca imi taresc fizicul dupa el si asta ma boscorodea alergand pe langa gard haha. M-a lasat „Catena” fix la finish, sa mor singura. A doua zi, ma gandesc sa il caut pe om sa ii multumesc. Gaseste-l daca ai de unde pe FB, ca la Catena nu lucra nici un „Daniel”  Mai aveam un pic si o luam pe Simona (Dumitrescu) la intrebari sa il desconspire. Pana la urma l-am gasit. Il cheama Nicu. Nicu „Daniel”. Mda. Asta e. I-am zis, mai omule, daca stiam ca alergi de la inceput, te urmaream din prima!

Si da, FINISH. 45:20. Cand m-am citit pe listele alea din cort, cu degetelul, ca atunci cand vedeam rezultatele la examene in facultate (ce vremuri!), m-am vazut a 9-a. Mai greu cu matematica haha. Am iesit de fapt a 11-a. Nu asta conteaza (bine, l-am indus in eroare pe Boss Barbos ca sunt a 9-a. A fost doar o greseala de calcul haha. Mi-am luat un „e ok” la care am dat un print screen rapid ca stiam sigur ca urmeaza o critica si nu vroiam sa imi strice poza haha). Conteaza ca ma simteam in forma sa scot un 44:55. Dar no regrets ca am lasat-o mai moale pe km 8 si ca am stat de aplauze la Unirii. Important este ca stiu ca pot si increderea aia nu mi-o ia nimeni.

Oana s-a clasat a 5-a si a reprezentat echipa pe podium, Dada a venit pe locul 8, imediat eu dupa, pe 11, si Roxi imediat dupa mine, deci am acoperit un palamares de invidiat la o cursa de anvergura. Mama a scos un nou PB cu 50:23, iar Simo (Straut) a scos primul ei 10k sub o ora! Bravo, bravo mai fetelor! De Virgil nu mai zic, 40 min si tot mai avea chef de vorba! Ursul vitezist! Iar Dan a fost pacer la semi. Daca nu avea timing, ii alerga pe oamenii aia de le scoatea PB la toti haha. Intre timp, Speedy, bestia Vitezomana, emotionat ca alearga pentru copilasii de la Hospice, a scos si el un PB de 1h 25 la semi. Deja ma ia cu ameteala de la atatea PBuri haha

La cam o ora dupa terminarea cursei si o noua serie de poze, doua felii de portocala si o banana, am plecat sa „iepuresc” pentru Dulau si Vulpe, dupa ce am stat sa ii incurajez la primele bucle dupa start. Pe Dulau l-am descoperit la vreo 2.5k de finish, dincolo de pod. Trasese super bine, dar stiam ca ii e greu, din proprie experienta. Nu vrei frate sa vina cineva „fresh” sa iti strice ritmul cand tu iti consumi ultimele resurse de energie. Dar nici nu puteam sa il las sa zaca intr-un pace care sa ii strice munca de pana atunci. Va zic, am bombanit numai idiotenii tot drumul, am scos niste prostii verbale pe gura numa numa sa il tin focusat. I-am turnat si o sticla de apa in cap, sa fiu iepure profesionist si pe ultimii 700m a prins Dulaul viata si a tras! Un nou PB pentru Dorin! Wohoo! L-am urmarit trecand linia de finish, mi-am tras sufletul si am fugit inapoi dupa Vulpe. L-am prins la vreo 700m de finish, deloc extaziat sa ma vada. Nici eu nu m-as extazia sa ma vad! „Nu nu!” imi face semn din prima sa nu ii stric afacerea. Il boscorodesc pana ajungem in linie dreapta spre finish. Si dupa ce se plange ca nu mai duce, ca nu mai poate si eu ii dadeam cu hai hai, brusc o ia Vulpea la goana! Mai baieti, nu se mai tinea Iepurele de el, ma facea de rusine. M-a rupt haha. Ui mah la el, zic. Asa nu mai poate el?!





Asta a fost ultimul asfalt pana in octombrie cand poate bag o stafeta. Sau, daca ma accepta, voi fi pacer la semi la 2 ore. De acum, munte. Acolo nu e de performanta sau viteza pentru mine. E de placere, de tras de mine, de impins limite, de castigat experienta. De injurat si de schingiut pante haha. Asa ca, ne vedem la Transilvania! Hai va pup!


Mela


Comments

Popular posts from this blog

De unde vii la ora asta! Pe unde-ai mai umblat?... prin Retezat!

Noi Doi si-un Hobby

Mai intai la Timisoara si apoi in toata tara.