De unde vii la ora asta! Pe unde-ai mai umblat?... prin Retezat!


Mda. Retezat SkyRace Intersport sau RSR ca sa fim succinti, ca stiti ca am nevoie de spatiu pentru alte lamentari. M-am inscris la nebunia asta cu gandul ca imi fac un cadou de ziua mea. De la o varsta ajungi sa iti faci cadouri mai ciudate, cu tente masochiste, sa te tina in viata si sa iti aminteasca ca imbatranesti frumos. Un pic cu capul, dar frumos haha.

Am plecat cu gloata vesela, Dinu (Turcanu), Luiza (Loloiu) si Adriana (Stoica) de la Bucuresti, cu intarziere evident, dupa ce mi-am uitat ceasul acasa la Andrei si a trebuit sa fac un ocol cu Uber-ul ca sa il recuperez. Detalii... S-a mers bine, am ajuns relativ nefrustrati si nu foarte obositi, cu o plasa de cumparaturi ca sa mai roadem si prin camera diverse.

La Complexul Cheia Butii – unde nu cred ca vad atatia oameni in juma de an cat vad in weekend-ul asta – ne-am intalnit cu restul populatiei. Am bagat o pulpa dezosata la cuptor cu salata, furand de prin farfuriile celorlalti, cartofii. Asta pentru ca numai la concursuri bag cartofi prajiti, ca pot.




Cazarea la Pensiunea Retezat a inceput bine. Am asteptat nitel dupa doamna de la receptie sa ne dea cheia. Intram in camera, dam de un miros semi-dubios, ma duc la baie. In timp ce inspectam faianta, o aud pe Luiza: „nu ma multumeste foarte tare capul de mistret din balcon!” I-am raspuns la randul meu cu o frustrare similara, „nu imi place cand trebuie sa incep eu sulul de hartie igienica!” Nota: de ce dracu’ ai pune un cap de mistret afara, in ploaie. Sau ninsoare. Mai era si urat ca foamea. Anyway. Oricum nu se compara cu tabloul relativ sinistru din camera, gen a scena de vanatoare. Cred ca pierdeam noi doua din vedere tematica vanatoreasca a pensiunii, insa eram prea ocupate sa redirectionam „colegele de camera”, furnicile, altundeva decat pe mancarea noastra. Mda. Dupa doua zile acolo, ajungi sa nu le mai vezi.

Am iesit la o alergare micuta de seara. Dam de Boss Barbos la start si ne luam de viata lui, ca doar e preferatul nostru. Ne-a urat sa avem o alergare gen Custura si a plecat. Haha. Am urcat nitel pe panta din padure si ma gandeam cu groaza ca nu as vrea sa o urc si in concurs. Slava cerului, aia era la coborarea de final (!!!!) Am digerat usurel sedinta tehnica cu un Strongbow in mana (era alta marca dar toate sunt la fel pentru mine), dupa care ne-am retras prin intuneric catre cabana noastra vanatoreasca. Am bagat un Alegel pe lombara si genunchi, un Vimovo si Magne B6 buvabil, care vine by default. La inghinal nu am ce sa ii fac. In ultimele doua saptamani s-a dat in spectacol ceva de speriat. Nu mi-a iesit nici un antrenament de viteza. Cam greu sa alergi in 4:45 apasand in continuu cu degetele pe abdomen sa oprimi durerea. Un rahat. Anyway. Am dormit tepene.

A doua zi, echipate, parfumate, dotate si cu genunchii legati, ne-am prezentat la start. Dupa pronosticul de vreme de cu seara, avea sa fie naspa. Am bagat in rucsac o bluza cu maneca lunga, o fasa elastica si niste bandaje, folia de supravietuire pe langa haina de ploaie, just in case ma loveste vreun vifor. Este clar ca sunt un pic pe langa cu viata de munte asa ca better safe than sorry. Restul, Dumnezeu cu mila. Ca si la Transylvania, nu aveam un estimativ clar de timp. Daca oamenii au spus ca se asteapta ca primii participanti sa ajunga dupa 2 ore jumatate, m-am gadit ca voi scoate si eu 4 ore jumate. Visam si la un 4... vreo 4... pe-acolo. Stiti voi cum e.

Vremea parea sa fie mai buna decat ma asteptam, dar ce e la start n-are a face cu ce e pe varf. Inainte de plecare, am trimis un SMS catre Dada sa le urez fetelor de la DHL bafta – Dada a luat locul I la semimaraton pe o ploaie colosala si un wrestling de namol, Oana R. locul 2 la mix stafeta – deci, le-a mers la suflet alergarea asta, cu tot cu capriciile vremii.


Pai, START! Merge bine la vale pana iesim pe asfalt. Merge si pe asfalt, desi urasc sa alerg in adidasi de trail pe ciment. Parca am pietre de moara legate de picioare. Imi planuisem sa ma tin cat pot de Luiza care duce pantele mult mai bine ca mine. Trebuia doar sa vad cum ma tine lombara care m-a killarit la Transylvania. Prima parte o duc relativ decent. Se isca niste discutii intre participantii cu bete si fara. Fiind in mare parte single trail, le cam veneai oamenilor cu fata direct in bete si era cam nasol. De la sedinta tehnica intelesesera ca pe primii 6k nu era voie cu bete si s-au cam ciondanit intre ei. A fost o neintelegere se pare, dar pana la urma am supravietuit cu totii. Evident, la un moment am pierdut-o pe Luiza. Asta era maximul, mai tare nu se putea. Inainte de punctul de descalificare trecem printr-un fel de raulet unde unul din voluntari umplea la greu bidoane mari cu apa. Bravo mai baieti! Ati bagat ceva forta weekendul asta. La nici doi pasi mai incolo, in iarba inalta gasesc primul Sponser (alb, cu capac infiletat – daca il recunoaste careva) aruncat pe jos. Ma intorc in graba aproape dand cap in cap cu baiatul din spatele meu, ca sa il iau. Sigur i-a „cazut” proprietarului din buzunar... Ajung la punctul de descalificare pe la 1h 12 min, bag doua felii de mar si un pahar de apa rece si tuleo. Eh tuleo pe dracu, am urcat asa cum pot eu la deal. Lombara s-a mentinut pe pozitie fara sa ma supere... prea tare.

Nota: dupa Transylvania am incercat cateva variante de exercitii sa o intaresc nitel. Jumate au dat gres si am facut febra si frisoane de la rinichi. Ei dicteaza ce si cum lucrez eu zona de mijloc. Dar, si alea care au ramas, facute constant, asa usurel, vad ca au dat roade. Yuhuu! Pain free is the best. Work in progress.

Si iar panta. Pai cum altcumva! Sa va zic. Il ascultam pe Radu cum explica el traseul la sedinta tehnica si imi aminteam de un articol share-uit de Robert (Hajnal) despre cum ultra maratonistii montani mint. Cu siguranta ne mint, mai ales pe noi astia din liga de la fundul sacului. Incepe Radu sa iti spuna cum ca traseul prezinta mai intai o urcare domoala. Fiti sigur ca ce crede el ca e domoala, la multi dintre noi este deja supra-incalzire. Dupa care, favorita mea, urcarea sustinuta. Am avut noroc, ca si aici am avut cativa copaci in care sa ma sustin, desi inainte de Plesa, a fost numai iarba, panta la 1m de fata si pietre. De fiecare data cand mai treceam de un „mal” deja ma gandeam cu ardoare ca am ajuns pe un varf. Nu mai conta ce varf, un varf, orice. Ca daca era varf sigur dupa aia era un plat sau o vale. NU. Dupa fiecare urcare, mai urma o urcare. Mi se lungise gatul ca la girafa, tot incercand sa vad inainte unde dracu vine platul ala.

Na, pai bine, am ajuns si la el. „Platul” de la Plesa spre Piule. Aia, in varianta lui Radu este urcarea „adevarata”. HAHA. Nema poteca. Nema copaci. Jnepeni pe dreapta, in hau (aia era partea dezirabila in care sa cazi, macar nimereai dracu’ in boscheti!) Doar hau pe stanga. Hau in franjuri, in lame de stanca, in colturi. Diverse variante de naspa la alegere. Adica, serios vorbind: nu vreti sa cadeti pe acolo! Si apoi io - circarul profesionist - mergand pe o chestie gen culme de sarma, batuta de vant cam cu 80 – 90km/h. Adica ce puii mei, simteam nevoia de ceva echilibristica. Si ia si un pic de ploaie. Ii da, sta. Ii da, sta. Odata a dat mai rau. S-a stors un nor fix in creasta noastra si la pachet cu vantul, am paralizat. Nici manecutele n-au ajutat cu butucii aia de degete rosii si umflate. Mi-a scos un baiat haina de ploaie din rucsac, de abia puteam sa o manevrez sa inchid fermoarul. In fata mea, alt baiat incerca sa si-o traga pe a lui pe spate (ignorati. E vorba de bluza hahaha!) In aceeasi nota, l-am ajutat sa o ruleze pana jos.... Terminati cu obscenitatile!!!

Anyway. Acolo, hai sa zicem de dragul povestirii – se alearga – ajutandu-te de formele de relief. O stanca, un mot de iarba, o radacina, o creanga, mai in patru labe, cum se putea. M-am sters frumos pe pantaloni de namol si am ajuns si pe Varful Piule. Parca n-am mai fost asa fricoasa ca la Transylvania. Dar vantul ala... te arunca de pe creasta daca nu te tineai bine, in pisici, si era cate o bucatica unde literalmente erai the King of the World. Tu si neantul din jur. Te ridicai in picioare intr-un vid. Intr-un gol de aer, deasupra pamantului, aproape de cer. Senzatia si peisajul... n-are rost sa va explic. Iti sta nitel inima in loc. Nu poate fi cuprins in cuvinte. Nici uriasii stancosi brazdand orizontul in valuri, nici vaile umbrite de paclele de nori, nici sumedenia de flori, vii, proaspete, colorate, adunate gramada in bataia vantului. De la ghiocei salbatici, la tamaioare si floarea pastelui pana la finetea de floare de colt. Mersul in patru labe are clar multe avantaje, vezi lucrurile mai de-aproape. Haha.










Imi strica insa karma al doilea ambalaj de gel, Isostar de data asta, si acela „cazut” probabil, in jnepeni. Am alergat o perioada cu el in mana de imi lipeau degetele ca naiba. Si eu bagasem unul la fel si il aveam in buzunarul de la rucsac. Cand in sfarsit s-au desumflat mainile l-am bagat in buzunarul de la haina de ploaie. Urc inca o bucatica mica, in spatele meu un cuplu. El ii zice „hai sa depasim” – adica pe mine. La care ea, „depaseste tu! Mie mi-e ok asa. Chiar foarte bine.” Ma opresc la un moment dat sa imi trag sufletul, si trece el. La care ea, „Sa stii ca asta nu se pune ca ai intrecut-o. S-a oprit si te-a lasat!” #relationshipgoals.


A urmat o coborare pe cablu. Multumim salvamontistilor care ne-au fost alaturi pe traseu si care i-au ajutat pe aceia dintre noi care s-au accidentat. Cel de la aceasta coborare, ne-a ajutat pe fiecare in parte si ne-a ghidat sa coboram cat mai atent, cu multa rabdare. Saracu’ om cat vant si-a luat el acolo atatea ore. Intr-un final, dupa vreo 5km de creasta, ajungem si la o coborare. Relativ similara cu cea dinainte de Cabana Malaiesti la Transylvania. Doar mai naspa. Innamolita, cu pietre rostogolindu-se tavalug la vale. D’apai cui i-a pasat. Venise si vremea mea. Am inceput sa ii dau. Stiam ca aia e portiunea cand benzile de la genunchi vor face diferenta. Sau asa speram eu. Am inceput sa intrec oameni. Cativa uimiti, ca ma „grabesc” tocmai pe panta aia. Dar eu nu ma grabeam. Asa simteam ca ma pot duce. Topaind ca la sotron din mal in mal, mai prinsa de o creanga, mai de-a dura pe namol (am descoperit niste vanatai pe brate...cred ca de acolo sunt). Undeva la jumate, o fata, intinsa pe iarba cu piciorul pe o piatra si glezna tumefiata. Luxatie nasoala. Vreau sa ii dau fasa mea elastica. Spune ca i-a mai lasat cineva una. Vreau sa ii dau folia de supravietuire. Adica, cine stie cat va sta acolo, si era unul dintre cele mai proaste locuri sa iti strici glezna. A zis ca are. Era si imbracata binisor.

Mai departe ma prind cu doi baieti si ma tin dupa ei. Ma intrece o fata. Intrec si eu alta care fusese de ceva vreme in fata mea. Alerg binisor, mai merg pe portiunile „dintate” cu pietre (cand va zic pietre think bucati de stanca haha), alerg iar. Ajungem intr-o valcea. Apa aia... iti venea sa iti bagi capatana in ea! Sus, un domn striga la noi sa ne incurajeze. O bucatica de panta, abrupta pana la gat, numai buna sa iti faca pofta de mancare. Cativa baieti au sarit la „adapat" desi omul tot le spunea ca la 100m in fata este punctul de alimentare.

A se observa "pietrele".... haha


Si ce punct dom’le! Refugiul Salvamont Buta si o masa ca la botez. Trec pe langa sirul celor de la Custura care stau la predat numerele pentru ca nu reusisera sa ajunga acolo la timp. N-am timp sa ma ingrijorez pentru ei. Dupa un gel si un baton mititel, mi-era cam foame. Bag iar doua felii de mere. Nu imi trebuie dulce. Oricum de la gel mi se taiase. „Ceva sarat aveti?” O doamna tare draguta acolo imi arata niste crontanele, de altfel foarte bune, dar insuficiente ca sare. „Pai trebuie sa mananc jumate de tava sa ma satur”, ii zic. „Sare nu aveti?” Femeia baga mana in buzunar si scoate un borcanel de sare si mi-l pune in fata dupa care se intoarce si ii spune domnului de langa care o ajuta „ti-am zis ca trebuia sa luam o punga de sare, ca oamenii astia mananca sare asa!” Ranjesc in capul meu, ling sarea din palma, bag un pahar de apa si sunt gata de drum. Mai arunc o privire in jur. Urma forestierul, bucata mea de „performanta” haha. Ma uitam dupa Luiza. Ma asteptam sa o prind la vale, desi stiam ca are un avans bun de la urcare in fata mea. Nu asta era problema. Problema era ca este in recuperare si asta e prima cursa adevarata de luni bune de zile si vroiam sa stiu ca e bine, ca n-a patit ceva. Eram increzatoare insa ca e ok, mai ales ca vazusem cum a fost la Cozia si ca nu au fost consecinte dupa. Majore J


Dreapta si prin padure, conuri de brad fara numar. Un capac de WC imi trebuia si ma „rulam” pana la forestier. Trec pe langa doi domni, surprind o conversatie. Imi dau seama ca mai facusera traseul. Ii intreb cand zbor pe langa ei, cam cat facem de acolo pana la finish. Cam 4 ore 20 zice unul. Poate mai repede daca ne tinem dupa dumneavoastra. Zambesc si ma duc. „Dumneavoastra” nu stia ce resurse mai are, dar cu siguranta capul dicta, totul sau nimic.

Pai totul a fost! Cand am iesit in forestier, Doamne... un drum. Dupa toata chestia aia care a fost sus, drumul asta erau ca 10 poteci combinate deodata. Intr-adevar, venise careva cu vreo 2 camioane si turnase tot balastrul din Jiul de Vest in mijlocul drumului, dar asta e alta poveste. Ca paianjenul am fost! Jur ca nu stiu pe ce pietre am topait, cum sau in ce fel, stiu doar ca am prins din urma doua fete care ma intrecusera de mult pe urcare. Trec si de Raul (Chirulescu), strig „Hai Custura!” „Custura s-a dus dracu’ de mult” il aud. N-aveam timp sa stau. Eram la vale si eram „desfranata” haha. Mai intrec o fata, si apoi inca una care incearca sa alerge dar nu mai poate. Apoi cativa baieti. The Unstoppable. Raman singura. Si dai! Se anunta km 5. Ma uit la ceas aveam putin sub 3 ore jumatate. Imi incolteste un gand in cap. Poate scoti 4. Sunt sanse. Daca alergi in pace de... puii mei, mi se incurcase matematica in cap. A urmat un fel de plat fals unde am mers rapid sa imi trag sufletul si sa mai beau niste apa. Ramasese putina in rucsac si facea zgomot ca naiba. Alerg iar. Km 4. Km 3. Vad un baiat in fata mea, in departare. Incerc sa il prind dar incepusera sa se ingreuneze picioarele. Km 2. Am simtit un nod in stomac. 3 ore 40 si ceva de minute. Inca mai ai o sansa. Alerg tot ce pot, tot ce prind plat. Orice urcare, cat de mica, ma scoate din ritm, dar si pe alea trag, asa mocaneste, cu ce mai puteam. Dau de voluntari, asa draguti, urla, chiuie, ne incurajeaza. Se unesc Custura cu Buta intr-un camp inainte de ultima coborare.

Km 1. Aud trambitele de la finish. Stiu poteca aia, doar ce o urcasem cu o seara inainte. Mi-o ia inima la galop, iar n-am nici un Dumnezeu la vale. Depasesc vreo 3 baieti, nici nu mai stiu, care se dau politicosi la o parte si lase nebuna sa treaca. Aproape de iesirea din padure dau de Marmota. Batea din palme. „Hai Mela hai! Nu mai sta asa crispata, de parca ai oxiuri!” HAHAHA (o sa revin la acest moment spre final)

Ies ca uliul in cap din padure. Oamenii aplauda de pe margine. Trec podetul ala improvizat, gafai. Vad covorul rosu. Imi dau lacrimile. Numai la maraton am mai plans. Nu mi-am dat seama ca am pus atata presiune pe mine in cursa asta. Trec linia de finish la 4 ore. Luiza (yaaaaay!!!!!) ma astepta la finish sa imi dea medalia. O iau pe sus ca tot e asa mare si grea haha. Poze!!! Locul 17 open feminin din vreo 159 plecate de la start si vreo 126 ajunse la finish la timp. Ma mai invart in cerc, ma mai felicit cu lumea, Mari, Eugen, frumos. Bag cu Luiza o portie mare de haleala, de aia cu de toate, inclusiv, evident, cartofi prajiti.




Pun niste toale pe mine si raman la finish sa o astept pe Roxi (Siboiu) si la schimb de glume cu Lucian (al Marii). Apare si Soimul Muntoman, cu o glezna in pioneze dar cu indarjire de pradator! Bagam o poza de finish in care il atragem si pe Boss Barbos. Si ca tot venii vorba de el, il intreb daca 4 ore pana la urma e ok la prima participare. Nu ca n-as fi fost in extaz ca mi-a iesit timpul asta, dar sa auzim si verdictul profesionistului. „Te-a luat Luiza?” „Ce?” Ma gandeam, nu asta l-am intrebat. „Da” zic, „A venit mai devreme cu vreo 8 minute” „Deci esti varza.” Mi se scoala. „Auzi mah, dar nu asta era intrebarea.” „Pai daca ea in recuperare...” si incepe o intreaga polemica care se sfarseste cand imi explica el ca Luiza e varza si eu varza cu carne si tocmai bine ca atunci trece Luiza pe langa el, si pentru ca doua suntem fanele lui infocate, l-am prins un pic la mititica si i-am dat la gioale. Respect, Boss! Asa e frumos, sa raspunzi pe masura.

Dupa un dus si schimbat de toale ne-am intors pentru petrecere. Si ce petrecere... Are rost sa dau totul din casa acum? Haha. Hai sa spunem doar ca, prin prisma unor circumstante atenuante, Milea a dansat. The highlight of the evening. Fortat la inceput, dar dupa, doar pe baza de invitatie haha. Uneori mai trebuie sa o dai si in gropi ca sa fie fun. Cu coatele zdrelite, mainile pansate, genunchii umflati si poate spatele in pioneze, toata lumea a bagat dans la greu. Nu a mai contat nici ploaie, nici vant, nici grindina. Nici lipsa totala de semnal. Da-l dreaq...desi mi-a luat vreo 2 ore all in all sa postez valoroasa poza de „before” cu antrenorul zambaret.


Am incheiat glorios pe la 1 si ceva noaptea cand m-am retras singura spre refugiul nostru vanatoresc. Pe drum, opreste o masina cu doi baieti. „Unde mergeti? Va ducem noi?” N-am fost niciodata indeajuns de beata ca ofertele astea sa functioneze. Cu siguranta dupa doua sticle de Strongbow eram gata sa dau cu flit. Nu raspund, dar le bag lumina de la telefon in fata. La randul lor aprind becul din masina si se zgaiesc amandoi pe geam. „Nu va ingrijorati, noi mergem acasa, am fost voluntari pe traseu, mai jos de Plesa.” Zambesc. Na bine hai. Ma lasa la pensiune si le multumesc mai mult pentru voluntariat decat pentru drum. La nici o jumate de ora dupa, vine si Luiza.
Cand dupa vreo ora jumate iti dai seama ca tot nu ti s-a incarcat poza... fuck it! haha
Clar discutia asta nu era despre oxiuri HAHA

Eu - pe stadion. Luiza - la fashion show. Cristina - wild child! haha

Fata de dance floor haha



A doua zi, cursa copiilor – delicioasa! Boss se da in stamba cu „valoarea” lui de petrecaret nocturn, cum ca a stat pana la 3 noaptea, l-a dat lumea afara, le-a stricat alora munca dupa ce spalasera pe jos etc etc. Impresionant, desi cam injectat in ochisori. Dar na, sacrifices must be done ca organizator haha. Luiza mi se alatura ca sa ii stricam dispozitia mai bine, ca doar un scop avem si noi in diminetile obosite haha.

Dupa un mic dejun cu multa voie buna, plecam inapoi spre Bucuresti. Pe masina, ne bantuie Smiley cu melodia lui „De unde vii la ora asta...” Se naste un fel de oda. „De unde vii la ora asta? Pe unde ai umblat, cu slitul decoltat?... Esti varza!!!” Partea cu slitul e alta poveste si n-are rost.... hahaha.


Va zic atat – si e pe bune! Apropo de episodul Marmota. Asa cum le-am zis si colegelor de alergare de pe grupul Fetele Alearga, in mijlocul unei discutii infocate despre machiaje si fashion in alergare. ALERGATI CU BAIETI. Avantajele sunt multiple: nu le pasa cu ce sunteti imbracate (in cel mai bun caz se ia de tine ca esti prea imbracata sau dezbracata – acum depinde daca vor sa alerge sau... hahaha), se iau de viata voastra daca va vad prea machiate (daca mai si ploua, faceti concurenta Cleopatrei), te incurajeaza intotdeauna in moduri originale (a se vedea Marmota) si incredibil, desi sunt rautaciosi, nu o fac cu rautate. Si dupa ce iti dai sufletul pe langa ei (intotdeauna un lucru bun sa alergi cu cineva mai smecher ca tine) iti spun „ca esti varza” si asta de cele mai multe ori e un compliment. Cum sa te superi pe asa ceva? Le raspunzi la fel si continui sa te tii dupa ei. Asa ca multu Marmotica, you za best! Haha.

Cat despre cei care au avut „sesizari” cum ca de ce a fost Retezatul prea inalt, iarba prea verde, forestierul prea larg si vantul prea tare, dragilor, a fost la fel pentru noi toti. De fapt, a fost un fel de beauty spa. Eu mi-am raschetat celulita de vreo doua ori pe radacini, Cristina (Leca) am vazut ca s-a epilat pe maini, mai toti ne-am facut un facial abraziv cu sare (cei de la Custura cu grindina) si din cate inteleg un baiat, tot de la Custura, a tinut mortis sa isi faca un peeling pe palme. O avea dosar pe undeva si incearca sa isi stearga amprentele. Si Roxi – nu asa se fac gleznele subtiri! Lasa dracu’ muntele in pace, nu mai da cu piciorul in el! Haha. M-am bucurat ca nu au fost accidentari grave si ca de fapt, cei mai loviti de soarta sa zic asa, au fost printre cei mai veseli si dansanti in seara aia.

Ingrid Mutter - cam asa arata Custura...

Va pup si ma bucur ca mi-ati fost alaturi in aventura asta!

Multu gasca pentru un drum de milioane si pentru ca v-ati facut timp sa ne oprim la bunica  pentru inca o tura de cartofi prajiti.

Multu Radu & Lucian & Co pentru o organizare impecabila si o petrecere de zile mari!

Multu voluntari! Ati fost minunati si bine pregatiti! Eforturile voastre ne-au facut viata mai usoara!

Multu echipei Fisheye, Vlad Marin si Retezat SkyRace Intersport pentru pozele "smanglite" de pe FB. 

Comments

  1. Mda, e clar, sunt varza, 5 ore jumate la Buta! :))) Mi-a placut relatarea.
    Eu am dat-o in bara pe forestier, am ajuns in 3 ore la refugiu, apoi m-a lasat genunchiul si am fost silit sa merg , mai alergam eu anemic, dar degeaba!!
    Eu cand am ajuns in creasta am tras un baga.... unde e ma poteca aia lata de ma scoate la Piule? la care un omulet , saritor, asta e, alta nu avem?:), apoi ne-a dat la temelie ploaia, vantul si apoi o grindina tzapana - am avut 3 zile vanatai pe degete - , dar asta nu m-a deranjat, probabil pietricelele alea din poienile de sub saua Scorota mi-au dat la rotula.
    Asta e, la anul Custura! Si party dupa, anul asta am avut cazare in Petrosani si nu am stat ...bleah!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ioi! N-am prins grindina... din fericire. A inceput sa ploua cand am ajuns eu la finish. Dar am luat grindina la Transylvania, deci stiu sentimentul de biciuiala peste fata. genunchii sunt mereu piesa de rezistenta. I-am resimtit si eu la coborarea de pe Piule. Benzi, anti inflamator, exercitii, fac tot ce pot sa ii ajut sa nu ma lase, cum vine vorba. Pana la anul, sa ne punem un pic la punct, sa trecem la varza de Bruxelles. Mai mica si mai cocheta :))))

      Delete
  2. Poate tu ai timp pana la anul, eu mai am cel puțin 4 Semi maratoane de alergat anul acesta, abia am timp sa ma mentin.
    PS în poza 2 lângă un cort, cu tricou oranj și șapcă alba, sunt eu:). Eu am avut un Semi de asfalt și doua crosuri tot asfalt, alergate cam tare, de aia cred ca ma luat genunchiul. Asfalt, bre bye, din weekend o sa alerg doar pe trail. Toate bună și sa auzim de bine!!

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Noi Doi si-un Hobby

Mai intai la Timisoara si apoi in toata tara.