Monday, February 13, 2017

Una din multime


Sursa: Facebook
Sa stiti ca am tot stat sa ma gandesc daca se merita sa ma apuc sa scriu asa ceva. Atatia oameni au scris despre ce s-a intamplat zilele astea in Victoriei si in tara ca o postare in plus aproape ca nu mai conteaza. Dar stiti ce, fuck it. Am asteptat sa se mai raceasca lucrurile ca sa ma pot detasa un pic de intreaga situatie, sa imi pun ordine in ganduri.

Postarea asta, evident, pentru ca este a mea si pentru ca eu is mai egoista din fire, nu este despre politica, este despre mine. Pai da. Despre ce am simtit eu, una bucata Melania Radutoiu in mijlocul multimii. In mijlocul miscarii. Adica am scris despre machiaje si primul maraton si nu pot sa scriu despre o treaba dintr-asta care se intampla, hai poate nu odata in viata, dar clar, o raritate (a se citi ca ma machiez in fiecare zi si am de gand sa mai alerg niste maratoane mai des decat sa merg la “revolutii”)

Am ratat primele doua zile din iesitul in strada. Da, le-am ratat voit. Am stat si am stat, am vrut sa ignor, sa nu ma bag. Fac parte din categoria romani satui, sa se duca dracu’ cu politica si interesele lor cu tot, orice as face nimic nu se schimba. Incerc sa nu duc o viata de rahat stiind asta si am mereu ca plan de rezerva sa plec. Dar cum mai alerg eu maratonul la Bucuresti si semi la Ciucas daca plec? E cam scump avionul ca sa ma tot intorc la atatea curse faine. Si totusi am stat deoparte. N-am citit ordonanta. N-am citit postarile pe FB. N-am intrat in discutii cu nimeni. Nu vroiam sa stiu. Si-atat.

Ignoranta nu ma prinde insa - si nu e o remarca de grandomanie. N-am mai rezistat. Despre ce rahat se face atata tam-tam? Ia sa vad. Am luat foc. Partea cea mai proasta e ca atunci cand ignor, ignor. Dar si cand ma implic, ma implic. Si nu vroiam sa ma apuce iar, sa ma consum, ca sa ajung la acelasi rezultat. Batalia cu politicienii e tot un fel de maraton. Numai ca la linia de finish doar la una din astea doua curse te simti implinit. Acum, dupa strada, ma simt destula de implinita, dar inca astept sa ma traga medalia de gat cu greutatea consecintelor.

foto credit Ioana Moldovan
Inceput: am iesit in strada pentru ca nu imi place sa fiu luata de proasta. Mama m-a crescut bine, am mai investit si eu ceva eforturi in educatie, mai citesc, mai muncesc. Ma duce capul cat de cat. Si totusi am fost luata de proasta. Si matza mea e mai persoana decat mine la faza asta. Altfel nu inteleg cum poti sa te folosesti asa flagrant de puterea pe care o ai, in fata unui popor intreg, ca sa te scoti singur din rahat! S-au gandit ca daca o fac repede, “noaptea ca hotii”, nu se prinde nimeni decat pana e prea tarziu. S-au tinut toti de manuta “ca-ca”-valerii Mesei Rotunde si si-au jurat credinta unul altuia sa nu renunte. Nici la ordonanta, nici la putere. Au auzit ei de zicala “unde-s doi puterea creste” deci s-au gandit ca fiind chiar mai multi, sigur le iese. Nu le-a trecut prin cap ca noi vom fi vreo 600.000 x 2 manute fiecare… le rupem masa. Haha. Rad cu amaraciune. Ma intreb, ca nu pot sa nu ma intreb, cand si-au facut worst case scenario pe treaba asta, or fi prezis atata puhoi de lume in strada? Si iar ma mai gandesc, cat de politically cretin poti sa fi sa sti (ca au stiut!) ce va crea la nivel international pentru tara asta o astfel de miscare, si totusi sa nu le pese. Bai, dar sa nu le pese, intelegi? Pentru ca-curuletul tau, ala murdar si creponat de mojic, conteaza mai mult decat tot poporul asta care te-a ales, mai prostovane.

Dar sa lasam la o parte cauza evidenta. Sa vorbim despre esential. Miercuri am fost impresionata de numarul celor iesiti in strada. Nu eram sigura ca vreau sa ma implic asa de mult. Dar joi m-au convins maimutele alea cu cagula care au zadarnicit eforturile atator oameni. Ala a cam fost momentul cand mi-am dat seama ca baietii astia chiar nu ne ia in seama si cred ca schemele astea ieftine in care dau 100 de lei unor baietasi care nu cunosc decat huliganeala vor fi indeajuns sa ne trimita acasa ca ei sa isi vada linistiti de treaba. Trebuie sa a) fi destul de incuiat, in lumina istoricului de razvratiri “populare” din aceasta tarisoara, sa crezi ca lumea se mai sperie in 2017 din atata si b) fi destul de innapoiat sa crezi ca o golanie din asta fara precedent nu va crea un zid de solidaritate in strada temeinic tencuit prin social-media. Am inceput usor usor sa sustin cauza online, dar dupa ce am stat cu ochii in televizor cateva ore joi seara, nu a mai fost indeajuns doar ecranul.
foto credit De Colo Colo
Asa ca, vineri, ziua 3, a fost ziua 1 pentru mine. M-am decis cand eram la munca si m-am pregatit cum am putut. Avusesem si o saptamana grea si agitata. Exact ce trebuie ca sa ma asigur ca am capsa bine pusa. Mi-am facut bandana la mana. Am luat o pauza la pranz si am improvizat ceva pe una din lavetele de bucatarie ale doamnelor de la cafele. Am stricat vreo 3 carioci, dar ce conteaza. Pe intuneric nu ma intreba nimeni de material, mesajul conta. A trebuit sa ajung intai pana in Pacii sa ridic un pachet si apoi m-am intors cu rucsacul in spate si plasa pe umar direct in Victoriei. Pe metrou multi oameni cu pancarte si steaguri. Neobisnuit, dar nu m-a dat in spate. In piata trebuia sa ma vad cu alti colegi la, deja, celebra girafa.

Am iesit la suprafata. Si, wow. Mi s-au deschis ochii intr-un fel greu de explicat. E ca si cum s-a creat un vacuum si m-a absorbit. Cam ca atunci cand am intrat in Disneyland. Stiu, matura comparatie dar sunt fan desene animate si deci as face Disneyland any given day. Nu mai conta nici o girafa, nimic. Nu imi trebuia nimeni. Atatea lucruri captivante la fiecare pas. Steaguri fluturate deasupra capului, oameni vorbind, razand, scandand, stransi in cercuri cu cate o sticla de 2l de Cola “aparata” strategic cu piciorul. Am ajuns la coltul guvernului venind dinspre Orange cand brusc multimea a explodat pe masura ce un cortegiu – ad literam niste baieti cu un cosciug in marime naturala in frunte cu o cruce – au trecut prin fata mea. Aveam un ranjet cat casa pe toata fata. Nici plasa de pe umar nu ma mai cocosa. Simteam nevoia sa spun cuiva ce sentimente ma incearca si l-am sunat pe Andrei care e obisnuit cu “transmisiunile live” haha. Nu stiu daca a auzit tot din ce am zis. Nici macar nu stiu daca eram coerenta. Dar repetam sigur macar de doua ori fiecare propozitie. Cred ca incercam sa il conving cat de tare este atmosfera. Cat de misto e sa fi acolo. Pana la urma a dat roade haha. Un singur telefon nu m-a multumit. Am sunat-o si pe mama. I-am zis doar: asculta. Am ridicat telefonul de-asupra capului, pe speaker si l-am tinut acolo indeajuns de mult cat sa o plictisesc cu siguranta, dar mie mi se parea ca de abia pot sa ii redau o frantura din ce traiam. Ai auzit? Am tipat la ea prin telefon. Da mama, am auzit. I-am dat un raport detaliat si inflacarat in fiecare zi de-atunci sa ma asigur ca primeste informatiile corecte si live de la locul faptei. Nu prin alde televiziuni masturbatoare de politicieni. Informatia e putere.

Am ajuns si la girafa. Am dat ture pe langa ea pana i-am sters din pete. Nimic. Liniile ocupate. Semnal slab. Pana la urma am reusit sa ma conectez dar nu sa ii si gasesc. Am lasat-o balta. Ma dureau ochii sa ma uit la atatea fete. Am petrecut ceva timp cu trupa de tobe. Ma simteam in viata. Eram conectata. Inca nu stiam la ce, dar eram conectata. Am filmat atmosfera si mai tarziu in aceeasi seara iCNN m-au rugat sa le accord dreptul de utilizare a filmuletului. M-am intors in fata Guvernului, exact la gardurile de protectie, in fata camerelor. Semnalul a disparut brusc. Cateodata, aleatoriu mai primeam cate un mesaj trimis cu 20 de minute in urma. Comunicarea era la pamant, dar nu m-am miscat de acolo. M-am pozitionat langa un batranel care incearca sa imi explice mesajul de pe pancarta lui. N-am inteles mare lucru dar l-am aprobat. M-am bucurat sa vad pe cineva de varsta lui ne-PSDist.

Foto credit: subsemnata. As vrea sa pot sa pun aici toate pozele care m-au impresionat zilele astea dar este imposibil. Imposibil sa descriu cati oameni, din cate medii, de ce varsta, religie sau apartenenta culturala au facut acest eveniment memorabil. Inca odata salut diaspora si celelalte orase pentru participarea impresionanta. 

In spatele meu o familie cu doi copilasi, cam 4 – 6 anisori. Amandoi echipati cu vuvuzele. Tata le facea poze, mama le tinea mancarea. Tatal incerca sa le explice de ce sunt acolo. Ce e aia guvern si ce sunt aia hoti. Greu sa fi parinte dar s-a descurcat admirabil. Aia mici erau pe gard strigand “hotii” in cateva minute, certand-o pe “educatoarea lu’ mami si lu’ tatii” ca a gresit si nu isi recunoaste vina.

Am stat vreo doua ore pana mi-au inghetat picioarele. Am plecat cu regret si pe langa branzoaica din pachetul de la mama, am rumegat si “conexiunea” stabilita in seara aia. Eram setata sa vin si a doua zi. Dar nu asa, ci mult mai bine pregatita. Sambata, imbracata corespunzator, dormita si mancata, cu vuvuzeaua la subrat am pornit hotarata spre Victoriei. De data asta m-am grupat cu prieteni dragi, am ras, am facut poze, am scandat am cantat imnul. Am admirat creativitatea romanilor. Doamne ce ne trece prin cap, la treaba asta suntem no. 1!

Continut: si tot asa, seara de seara, pe intuneric, la lumina, sub steaguri, in urelete de vuvuzele, prin zapada, frig sau vant, cu ochii pe blocuri la mesajele scandate de sute de mii de oameni. N-am mai cantat imnul de atatea ori cred ca din primara. Am vazut romanii altfel. Aceeasi romani care ma calca pe nervi cateodata si pe care cu siguranta si eu ii enervez, de la imbulzeala in metrou dimineata, pana la mustacirea in spatele vreunuia care arunca chestii pe jos; de la tupeul unora mai superiori la cei care te sictiresc cand te duci sa achiti vreo taxa si toate rahaturile alea de zi cu zi care fac din om neom si ajungem sa nu ne mai placem in tara asta “fara viitor” si cu “mentalitate de rahat.”


foto credit: Alberto Grosescu

Concluzie: In principiu, desi ordonanta a fost retrasa doar pentru a se urma cursul firesc al procedurii de promulgare a unei astfel de hotarari si in speranta ca va fi “curatata” de obscenitatile care ar salva atatia “enoriasi” de la/din puscarie, raman insa cu o intrebare de concetatean nelamurit politic: as vrea sa inteleg exact cat de nasol poate sa greseasca un guvern/politician inainte sa poata fi revocat legal din functie? Mai ales cand detine o functie cu putere executiva. Adica, una e sa fi taranel si sa iti mai adaugi la salariu tie si neamului tau bani in plus sau sa iti mai asiguri macar trei nepotisme pe langa fusta ta si/sau sa dormi in Parlament si alta e sa promulgi o ordonanta de urgenta care evident te scoate din probleme si mai si sari vreo doi pasi esentiali din procesul de validare. Ok, ia sa vedem, ce altceva mai naspa de atat pot face in calitate de politicieni si de ce trebuie sa ne rugam de ei sa demisioneze? E ca si cum eu i-as gresi flagrant sefului si apoi el se roaga de mine sa plec in loc sa ma concedieze direct si sa isi vada de treaba.
foto credit: Andrei Rosu
In ce fel de gaura neagra trebuie sa ne arunce oamenii astia tara ca sa putem, constitutional vorbind, sa ii putem concedia. In ce situatii pot fi concediati politicienii in functii de putere? Trebuie sa bage tara in razboi, sa prabuseasca economia, sa mai dea de doua ori legea darii in plata, sa mai valideze vreo 3 ordonante din astea si posibil sa dea si o prima retroactiva de stres puscariasilor eliberati? Care este limita? In contractul lor de munca nu scrie ca daca incalca niste parametrii trebuie sa plece? Sa plece, punct. Fara sa ma rog eu, “seful” de ei?

Am ramas si cu o deziluzie dar si cu o certitudine. As fi vrut sa vad Uniunea Europeana mai implicata. In lipsa unui raspuns clar la intrebarea de mai sus, lupta noastra a fost pentru vizibilitate. Sa fim vazuti si auziti de cei care pot lua atitudine, care ii “au la mana” cu acelasi gen de putere ca si ei. Sa stie ca noi nu suntem Guvernul care ne reprezinta, ca nu suntem de accord cu ce fac. Da, s-au manifestat toti “ingrijorati”. Pai, ingrijorati ne-am manifestat si noi. Ma asteptam la o mana mai de fier, la o iesire in fata mai cu aplomb din partea UE. O scrisorica bine redactata in care sa spuna unor lucruri pe nume. Cum ca urmare a deciziei lor fonduri ciuciu, investitori pauza, sustinere politica lipsa. Cum ca o sa ramai rege in tara nimanui, liber de puscarie, dar vai mama ta. Auziti, daca stau bine sa ma gandesc, si daca era sa fie asa, ii durea pe astia la basca. Faceau tot ce credeau ei. S-a mers clar dupa motto-ul “dupa mine potopul.” Si tot noi ajungeam sa suferim si sa urlam la ei indeajuns de mult sa ii dam jos si sa luam altii. Intrebarea mea de fiecare data cand vine vorba de vot este, care altii? Avem cele mai proaste optiuni. Ca si cum nu mai exista politicieni in tara asta care sa nu fie putrezi pe dinauntru. Nu am din ce alege. Si asta e in continuare dezamagirea mea.
foto credit: De Colo Colo
Dar hai si cu certitudinea. Se zice ca de la noi trebuie sa plece schimbarea. Dar atata timp cat mai exista inca oameni care scuipa seminte pe jos, se injura ca birjarii, isi cheltuie tot salariul pe o toala de la te miri ce brand pentru ca la noi imagineaza conteaza, etc etc, nu se duce tara asta nicaieri. De accord. De partea asta inca n-am scapat dar cred ca s-a mai ameliorat situatia de ceva timp. Certitudinea acestor zile din Piata Victoriei este insa ca aceeasi romani au facut alte lucruri, s-au comportat altfel, au scos ceva din ei care m-a conectat. S-au ajutat, s-au scuzat, au comunicat, s-au manifestat civilizat. Pana la sfarsitul celor 8 zile petrecute de mine in strada am stiut cum sa explic conexiunea cu Piata Victoriei: apartenenta. Nu imi amintesc ultima data cand m-am simtit legata de tara asta sau de natia mea. Nu de familie, nu de prieteni, nu de colegi. De voi, toti. Cand am avut ultima oara un scop comun, cand m-am uitat la voi ultima oara cu alti ochi asa cum v-am vazut zilele astea. Cred ca sentimentul este si a fost reciproc. Ar fi una dintre cele mai importante victorii ale acestei “revolutii” daca am creste acest sentiment si bun simt de care evident suntem capabili, dar fara presiunea strazii.
sursa: Facebook
foto credit: Adrian Catu

foto credit: Tudor Vintiloiu
Cand va mai supara cineva amintiti-va ca pentru vreo doua saptamani ati luptat cot la cot si n-ati stiut nici cum va cheama, nici cati bani faceti. As vrea, chiar as vrea sa ramanem cu asta. Politicienii, ordonantele, aprobarile de buget ori sa tot vina si o sa treaca. Nu cred ca vom fi scutiti vreodata de prosti.
Levente Molnar la British Academy Film Awards

Va multumesc pentru aceste zile.
#rezist la o #altaintrebare alaturi de voi!


Mela

Friday, January 6, 2017

My Deeds 2016


Pai, where do I start? Ca in fiecare an scriu bucatica asta de istorie a ultimelor 365 de zile. Anul asta e pentru prima oara cand n-am mare lucru de spus si nu pentru ca nu s-au intamplat o groaza de lucruri ci pur si simplu pentru ca a fost un an neasteptat de bun si puternic following un 2015 absolut dezastruos in more ways than one.

Dar aveam nevoie de 2015. Rau. Cred ca numai cand atingi o cota maxima de rahat poti sa tragi apa pana golesti bazinul si apoi ai destula rabdare sa astepti sa se umple iar si sa o mai tragi odata pana nu mai ramane nimic. Stiu, sunt extrem de expresiva inca din primele randuri haha. Dar chiar asa a fost. Am tras apa de pe 1 ianuarie 2016 cand dupa 5 minute de plans in baie sa nu ma vada mama am decis ca e nevoie de o curatenie de zile mari prin viata mea (nota autorului: scriind aceste randuri imi dau seama ca ar trebui sa imi mai tai din copitele astea de la maini care din neglijenta sarbatorilor au ajuns sa creasca excesiv de lungi si nu pot sa tastez ca lumea! Asa ca reminder pentru deseara cand ajung acasa! Sa revenim…)

Da, dupa cum spuneam. Curatenia a inceput cu capul so to say. Dupa aia cu lista de prieteni si cu lista de incadrare a fiecaruia in viata mea. Cat merita fiecare. Cat merit eu de la fiecare. Mereu zic, everything is a choice si pe bune I believe it. Poate sunt situatii cand ni se intampla lucruri grele si urate pe care nu aveam cum sa le prevenim dar ramane tot la latitudinea noastra daca le cadem victime sau daca luam un Magne B6 si devenim Wonder People contra aversiunilor. Everything IS a choice si eu m-am hotarat sa imi schimb un pic alegerile si abordarea si da, trebuie sa recunosc ca decizia a cam fost luata pe jumatate de anul 2015. Asa de tare am tras sa supravietuiesc emotional unei avalanse de situatii frustrante ca mi s-au cimentat sinapsele la creier. Pur si simplu s-au inchistat si au zis enough is enough. Vorba aia, daca nu apucam sa luam niste decizii la timp in viata, intervine viata si le ia pentru noi. Cam asa si aici. Am iesit sitirita, satula si mai berbeaca decat as fi crezut ca pot fi din 2015.

M-am folosit de aceste calitati nu neaparat noi dobandite ci doar afisate mai ostentativ in ianuarie anul trecut sa ma apuc de curatenie. Gasisem un citat pe undeva care zicea ca jumatate din ce ducem pe umeri nu sunt neaparat problemele noastre. Si asa e. De anul trecut am ales sa car numai problemele unor oameni care isi doresc sa duca in spate, atunci cand poate nu mai po eu, un pic din bagajele mele. Oameni cu reciprocitate in cam tot ce inseamna viata.

In februarie 2015 s-a stins Goanga mea. Nu stiu cand si cum voi trece peste asta. Dar nu asta conteaza acum. In drum spre Govora, la cateva ore dupa moartea lui am dat 5 SMS catre 5 persoane care am considerat eu ca merita sa stie de disparitia unui om atat de iubit in viata mea. Nu numai pentru ca il cunosteau personal dar mai ales pentru ca imi erau prieteni foarte vechi unii, sau ma cunosteau bine si ar fi apreciat faptul ca impart cu ei un moment atat de critic din existenta mea. Unul, vechi de mai bine de 13 ani mi-a raspuns peste 2 saptamani printr-un mesaj. Stand in acelasi oras cu bunicul meu. Avand cel mai mult acces la el dintre toti ceilalti. La putin timp dupa, nu stia cum sa ma sune de 10 ori pe zi pentru ca avea o problema si vroia musai sa il ajut imediat. Si uite asa am inceput trierea.

Cati dintre cei pe care ii sun relativ constant daca nu sunt aproape, cati dintre cei carora imi amintesc sa le urez “la multi ani” in fiecare an, cati dintre cei care isi amintesc sa ma sune cand au nevoie (clasic nu? J) mai trebuiau sa ramana? Unul cate unul i-am lasat in pace. Nu cred ca mi-au simtit lipsa atata timp cat niciodata nu au intors gestul. Partea frumoasa si dureroasa in acelasi timp este ca ma multumesc cu destul de putin de la oameni. Un gest, un zambet, o cafea, un mesaj pe FB. Prietenii foarte buni sunt numarati. Nici pe degetele de la o mana ca e prea mult.

Tot in 2015 si inceput de 2016 mi-am dat seama ca pierd unele prietenii. Nu din cauza distantei sau a unor neintelegeri. Ci pur si simplu pentru ca viata ne duce pe cai diferite si am crescut in oameni relativ diferiti fata de ce eram acum 5 sau 10 ani. De unele am tras in ultimii doi ani in speranta ca pe undeva mai exista scopul si scanteia care ne-a legat la inceput. Si cu toate ca ocazional ne regaseam in aceleasi vise si amintiri, pana la urma, lucrurile tot au stagnat. Poate ca am luptat pentru ca nu am vrut sa admit o astfel de schimbare. Vorbesc de prietenii vechi in care am investit serios. Dar cred ca si de partea cealalta situatia se simte la fel pentru ca incercarile s-au soldat in esec de ambele parti. Asta e. Oamenii raman in suflet si ii “urmaresc” cu drag in continuare, ii apreciez si nu le vreau decat binele, numai ca acum o fac de pe drumul meu.

Trebuie sa recunosc ca am fost mai impasibila si neinteresata de ce zice lumea sau oricine as a matter of fact de atitudinea mea in 2016 decat am fost vreodata. Am spus ce am avut de spus mai repede si mai tare decat pana acum. M-am aparat mai putin, am “palmuit” mai mult fara sa ma intereseze daca ma mai place sau nu, daca, ce si cine crede. Am tolerat mai putin, am pus punct unor lucruri de la inceput daca nu mi-au convenit. Nu am fost mai egoista sau mai rea, ci doar mai atenta si mai safe-guarded.

Dar cel mai important lucru la care am de gand sa lucrez si mai bine in 2017 este faptul ca am inceput sa investesc in mine. Sa traiesc mai mult pentru mine. Nu conteaza ca e vorba de alergat, de haine, de petreceri, de barbati, de timp, de hobby-uri, de prieteni. It has to be more about me damn it. Ani de zile mi s-a spus ca sunt ca “mama tuturor ranitilor”. Pai foarte bine! Am fost "ranita" in ultima vreme de prea multa munca si vise neimplinite, barbati amagitori, prietenii incerte si ar cam fi timpul sa imi fiu propria “mama”. Ca tot o tin in citate, stiu unul care spune, "daca te rog sa imi faci o lista cu toate lucrurile pe care le iubesti, cam cat de lunga va fi lista pana sa ajungi la tine?" Sincer cand l-am citit prima oara m-a uimit finalul. Eu nici nu m-as fi gandit sa ma trec pe mine. At all. Deci na. Problema inca persista haha dar I’m working on it, promit.

Concluzionez spunand doar atat. 2016 a fost un an diferit dar bun, neasteptat de bun. Sa ma tina Doamne Doamne tot asa. Poate pe undeva s-au inchis niste usi dar altele s-au deschis, am dat de oameni din medii diferite, care m-au susprins placut, unii mai mult decat altii. Oameni care ma inspira, oameni care ma inalta si oameni care ma provoaca. Unii sa cad si altii sa ma ridic. Invariabil si cei care ma provoaca sa cad ma fac sa ma ridic.

Va amintiti jocurile de strategie cand trimiteai un cercetas si pe masura ce se deplasa vedeai harta si descopereai inamicul? Asta e noul joc pentru 2017 haha. Iesirea din zona de comfort, chiar daca trebuie sa bajbai un pic prin intuneric, sa pun intrebari stupide, sa ma clatin pe picioare, sa mai calc pe unii pe bataturi, mai mult sau mai putin voit, sa imi cer scuze si sa merg mai departe. Toate in idea ca unii imi vor aprecia efortul si imi vor deveni “aliati” iar eu voi intari mai mult abordarea asta in viata. Sa imi pese de mine. Adinut, are you proud?! Suntem in al 7-lea an de cand ne stim si incep, ca la varsta scolara, sa invat.

Pana una alta va multumesc, va iubesc si incerc sa vad si sa apreciez frumusetea din fiecare, lupta, curajul, blandetea si eforturile pe care le faceti fiecare in viata de zi cu zi. Daca ne-am intersectat vreodata si v-am dat la o parte, iertare. Sunt in proces de renovare si vreau sa fac o treaba buna asa ca lucrarile astea iau ceva timp. Sper sa imi mai rezistati alaturi inca un an, cei care ati ramas. Va spun, la crème de la crème.  

Si ca sa incheiem intr-o nota la fel de pozitiva, asa cum ma si simt, iata o scurta retrospectiva in imagini a anului 2016. Evident, insotite de comentariile de rigoare.


Burns Supper ca la inceput de fiecare an. In 2016 s-a nimerit ca joia dinaite de bal sa ma sune Doru si sa ma intrebe daca nu vreau il ajut cu Gerar-ul ca nu ii mai ajunge o coechipiera. Dupa doar 4 ore de somn si niste home made energy bars de la Doru ne-am descurcat onorabil. Si uite asa am cunoscut-o pe Costinela. Un Hobby 7500 draguta? haha



De ziua lu' Maita acoperind rasadurile. Astea sunt cadourile perfecte pentru bunici. Prezenta fizica si ajutorul. 





Cu Adinutul Minunat si Bunaciunea la premiera filmului Sieranevada. Sa stiti ca pentru 3 ore cat dureaza filmul, in afara de o mica indispozitie in lombara se foarte merita. 


Si in martie s-a "maritat" frati-miu from another mother. Am trait sa o vad si pe asta! Doamne!!!


Cam in primavara cand am iesit la prima alergare cu Virgil. Iti mai amintesti alergarea de miercuri seara? Uite unde am ajuns! haha


Prima cursa oficiala de 10k a Bunaciunii la Uniqua. Eram in perioada in care duceam o lupta acerba cu "buca" si tendinita. Asa cum ii spuneam mai daunezi lui Marius ca se gandeste la un cantonament in Kenia (foarte tare!), mama va fi prima sa se inscrie in urma acestei curse ca s-a suparat pe kenieni ca au intrecut-o. I-a zis lui Steven inainte de cursa: "Da' ce nu putem sa ii intrecem pe baietii astia?" La care Steven i-a propus sa incerce haha. La nici km 5 ii dau un cot lu' mama si ii arat kenienii alergand... invers. La care mama "dar de ce sunt pe partea cealalta a strazii? ... pentru ca se intorc!!! hahahaha


Baneasa Spring Trail Run, una dintre cele mai frumoase! Doru, again, care doar se voluntarieaza la cursa asta a alergat cu mine sa ma ajute cu timpul. Am luat atunci o cazatura bunicica care insa mi-a adus un like de la Tibi Useriu - n-o sa uit! Eram mega fan la tot ce a facut omul si el da like la o vanataie de-a mea. Haha Cu tot cu impactul si durerea de fesa obisnuita am scos cu 7 minute mai bine decat in iarna. Doru = hearts pentru perseverenta si rabdare!!!

Time with my fav nephew!!! Edisorul scump si drag de ziua lui!!!! 



De ziua Politiei Romane cand dupa un 10k am avut parte de o dimineata plina de actiune. Luati aminte, asta este singura data cand o vedeti pe mama pe asa ceva, fara carnet si cu politistul in spate haha


In mai si lupta contra tendinitei continua! Multumesc Michi si Robert pentru lunile de tras, de rasete si durere! Ma bucur ca v-am dat motive noi sa deschideti cartea de anatomie! Hahaha



OMV Petrom, un semi alergat foarte bine care putea fi terminat in 2h daca nu murea motorul la km 18. Multumesc Virgil ca m-ai adus la finish! A invatat fata cate ceva de la experienta asta si am scos mai bine cu inca 6 min fata de Baneasa. 



Cozia!!! Al doilea montan dupa Sugas 2015. Am linsat un set de unghii la coborarea asta drept urmare am luat alti adidasi de trail un pic mai mari care s-au dovedit a fi za shit la Ciucas. Cursa in sine insa, a fost superba, vreme fantastica, un coechipier pe masura! Si ultima panta... Pfff..... haha


Si m-am mutat pe langa Constanta vreo doua zile pentru al doilea proiect de la Habitat pentru Romania. Multumesc TC pentru invitatie. Echipa noua, oameni de treaba, beneficiari cu suflet care ne-au hranit cu niste dulciuri facute in casa excelente. Pentru cine nu a participat inca la asa ceva, ce mai asteptati?




VLC Ciunget. Un 26 km alergati singura. N-au fost multi participanti, e drept, de aia am si iesit pe locul 4 fete si 2 categorie, dar pentru mine a insemnat ceva. Primul meu concurs singura pe coclauri, fara incidente sau sa "mor" neaparat. Pantele in continuare, enemy no. 1.








In vara am petrecut un pic de timp cu my other family dupa un city break la Roma. Acestia sunt oamenii de care nu ma satur niciodata si imi sunt dragi beyond words.







Ciucas x3. Prima participare la semi. Plecat de la start cu rinichii in pioneze si lacrimi in ochi. Am alergat cu rucsacul ala in spate ceva vreme, am invatat traseul, m-am pregatit cum am stiut mai bine pentru ceea ce eu am considerat a fi cel mai greu semi montan pana atunci. I LOVED IT! M-am regasit cu Andra de la Ciunget si tatal ei. Am ajutat o fata cu apa daca tot caram atata in rucsac. Am alergat cu mare drag la coborare evident haha si rinichii mi-au dat unda verde dupa primii 10k. Mai vreau!!! Anul asta maratonul!


Cand am ajuns acasa dupa Ciucas, Dada (super multumesc inca odata!!) a invitat-o pe mama alaturi de ea la Color Run Night! S-a dus singurica si s-a intors ca un porcusor colorat! haha foarte tare!


Cand sa zic hop ca fac si eu ultimul antrenament de 32 km cu gasca de la Primul Maraton, calc stramb coborand de pe o burdura si gata. The end. Am plans si m-am necajit. E tare greu sa renunti. M-am tinut cu sfintenie de program si asta era ultima alergare. Asa ca sambata am fost la shopping si la ridicat kitul pentru mama la Baneasa Autumn Run.




Tricou verde, Alin a.k.a. Stefanel ca a alergat cu numarul altcuiva. El este omul care dupa cursa exemplara a mamei si a cazaturii pe masura de la finish a avut grija sa stau cu mintile intregi inainte de plecarea la urgente. Ieri ne-am regasit la masa si am rememorat putin momentul. Si acum ma emotionez. Si e putin spus; pentru ca il vad si acum stand in fata mea ascunzand la spate numarul patat cu sange al mamei. Si uite asa, by default, am un nou prieten in cursa asta.


Ziua de nastere a Ursului de Fier!!!! Cum altcumva decat petrecuta impreuna cu gasca de alergare! Eu zic sa te pregatesti de acum Virgil, ca anul asta o sa fie si mai groasa treaba! haha




Ehhh, si a venit si momentul X. Maratonul. Detaliat cum se cuvine intr-o alta postare pe care o regasiti aici Alergatul bata-l vina. Si de aici am ramas cu cativa oameni aproape. Pup Oana, Gabi, Radu si Florin. A trecut cam repede dar consecintele s-au vazut. In more ways than one haha. Incredere la cote maxime dar si genunchi obositi vreo 3 saptamani. Dar totul s-a schimbat de atunci si cred ca de aici mi se trage.





Au urmat Crosul Loteriei Romane, o infiltrare la negru la cursa de pe "ulita" si cateva antrenamente destoinice pentru Baneasa Winter Trail cu echipa. V-am zis ca oamenii astia sunt faini nu? Pup gasca si va imbratisez cu drag!



Si cam de prin octombrie a inceput sa se strice si ceasul (apropo de ceas, uite inca un nume nou. Pup Andrei! Multumesc de ajutor!). Pai a inceput sa se strice din cauza oamenilor astora. SportGuru - BCR Racing Team (nu vreti sa aveti un nume mai scurt?! haha) Marius, Radu si Alex. Purtati mare parte din vina ineptiilor pe care le-am trecut pe lista mea de TO DO in materie de alergat pe anul asta. Cumva acum incep sa cred ca pot fi zmeu(oaica) haha. Dar sigur imi iese, o sa vedeti! Se spune, stati pe-aproape, dar de fapt eu o sa stau pe-aproape de voi haha



Inca vreo doua iesiri spre sfarsit de an. Bon Fire Night alaturi de Light into Europe si Marines Ball, o premiera care s-a meritat din plin. Inca odata multumesc TC pentru invitatie!




Ca in fiecare an, a venit si ziua lui Jim. Nu e usor dupa 9 ani sa mai vi cu idei noi de petrecere sau cadouri. Slava Cerului anul asta am primit cateva idei de la colegi si am mai scos-o la capat. Ca intotdeauna, it's a pleasure!!! Si ca intotdeauna, pentru ca sunt nascuti in aceeasi zi de 18 noiembrie, mi-am permis 5 minute asunse intr-o sala de conferinte sa plang putin si sa ii urez La multi ani sufletului meu frumos din ceruri. Goanga.


Introducing "mamele" mele de ziua Bunaciunii! Ca niciodata, am sarbatorit-o pe mama in formula de extended family de Ziua Recunostintei la Jim si Eileen acasa. Pentru mine a fost o mare bucurie si sunt recunoscatoare to the moon and back pentru ca acesti oameni exista in viata mea. 



Am incheiat sirul evenimentelor sociale si caritabile din 2016 cu Balul Caledonian unde Stan si Camelia Platt impreuna cu echipa Light into Europe mi-au facut surpriza si onoarea de a imi acorda un premiu pentru anii de voluntariat. N-am avut nici atunci si nici acum cuvinte pentru acest gest. Love you guys very much!




Fiti atenti ca am reusit! Baneasa Winter Trail Run, dintre toate locurile posibile, am scos 2h. N-am crezut decat cand am trecut de finish haha. Am sperat insa cu jumate de gura. Evident am fost cu echipa. Si cu Bunaciunea care inca odata si-a demonstrat forta si potentialul. Bravo mama! Cireasa de pe tort a fost filmarea lui Alex care m-a suprins trecand linia de finish la o asa reusita si Radu care, against all odds haha, m-a felicitat... dupa care in stilul propriu m-a trimis la recuperare haha!


Si cum ii sta bine unui alergator care incepe sa prinda un pic de cheag si curaj, m-am apucat de cycling. Si ce bine a fost! Tura doi urmeaza!




Am incheiat anul cu Statele Unite de Bucuresti haha. Cu John pe care nu l-am vazut de 6 ani si cu Sanda si Greg pe care nu i-am vazut de un an. Si un Revelion exact asa cum trebuie impreuna cu omul meu de sulfet, Adinutul (multumim Irina pentru invitatie!) Mancare, somn, vin rosu si trambalare. Sarbatori lungi dar alaturi de familie si oameni dragi, asta e tot ce conteaza.

Cam asta e, in linii mari dragilor. 
Va pup si va urez un an 2017 asa cum il visati!
(: Moi :)