My deeds 2018

And here we go again. Acel moment cand se incheie un an si incepe altul. Profund nu-i asa? Ca de fiecare data, trag linie si vad cum s-a mai inclinat balanta la sfarsit vs inceput cand mi-am propus niste treburi. Ce pot sa spun sigur e ca treburi chiar s-au intamplat, nu multe, dar mari si importante. Sa o luam pe rand.

Work

10 ani si aproape jumatate de Raiffeisen s-au incheiat in iunie anul trecut. Cand vorbim despre faptul ca intram intr-o rutina comfortabila dupa un timp pe acelasi job unde stim deja pe din-afara ce si cum se intampla lucrurile; cand spunem ca dupa o varsta, aia care o fi, devenim mai tipicari si ne e greu sa facem schimbari majore – pai, zicem relativ bine. Exista un sambure de adevar in fiecare. Dar realitatea ramane una, si anume aceea ca o schimbare trebuia facuta daca am de gand sa pun la bataie si alte skills-uri decat cele dobandide pana acum. Nu a fost deloc usor. Mi-am dorit foarte mult sa accesez zona de PR, mai ales zona de creatie. Mi-a placut sa scriu de cand ma stiu. Sa imi folosesc imaginatia si pasiunea fata de oameni, de a-i intelege, de a le descifra dorintele si de a invata cum sa fac din scris unealta care sa ii ajute sa acopere aceste nevoi.

Ultima mea zi de nastere sarbatorita la Raiff

Lucrul intr-o agentie de PR si comunicare e, cum sa zic, on the dark side of the moon fata de lucrul intr-o corporatie mare. Nu mai zic ca obiectul de lucru nu putea fi mai diferit. In primele luni, desi toata lumea vorbea romana, nu prea intelelegeam mare lucru. Este foarte frustrant sa simti ca nu poti rula la capacitate maxima pentru ca trebuie totusi sa ai rabdare sa inveti, sa te acomodezi. Nu doar la meseria in sine, ci si la mersul lucrurilor, sa formezi coeziunea cu noua echipa dupa ce un deceniu iti stiai echipa like the back of your palm.

The ladies la ziua lui Jim :))

In plus, am avut si continui sa am o relatie superba, family like, cu Jim, fostul meu sef, dar si former/current dear friend and father figure, lucru care m-a lasat cu un gust amar, ca, in ciuda sustinerii lui si a nevoii de o schimbare, a trebuit sa parasesc echipa noastra si sa il las singur dupa atatia ani. Stiu ca nici lui nu i-a fost usor sa se obisnuiasca cu altcineva dupa ce atata vreme a avut un om langa el care putea sa ii termine frazele cand le incepea si il recunostea in poze numai dupa pantofi, fara sa ii vada fata.

Cu gasca de la Centrade la un paintball de pomina :))

Am fost insa foarte entuziasmata de oportunitatile oferite de noul job si pe cat posibil, am reusit sa mentin un echilibru ca sa nu am prea multe momente de dat inapoi, de regret. E greu, chiar a fost greu. Dar m-a ajutat ca am pastrat legatura cu fosta echipa, continuand pe de alta parte sa invat, dand cu capul de pereti cateodata, la  noul loc de munca si mai ales running my guts out dupa orele de program, am reusit sa stau cat de cat pe linia de plutire cu toate ca ultima jumatate de an a fost un roller coaster de-adevaratelea. De abia prin noiembrie-decembrie, stresul acumulat si neluat in seama si-a spus cuvantul si am dat-o in carii, rupt de unghii, cazut de par si o stare generala de sanatate relativ precara.

Balul Caledonian cu Jim & Eileen

Birthday Boy! :))

Concluzia

Am facut pasul. Asta e tot ce conteaza. Si sunt la fel de entuziasmata si acum, dupa 6 luni, mai ales ca descopar din ce in ce mai mult din lucrurile care ma intereseaza si ma pasioneaza. Niciodata nu ma plictisesc sa aflu despre oameni, proceduri, strategii, informatii. Si inca o concluzie, la fel de pretioasa si de suflet; foarte de suflet. Mama mereu mi-a zis, “mama sa iti lasi mereu un loc de buna ziua si oamenii isi vor aminti de tine cu drag.” Am fost la Raiff de cateva ori dupa ce am plecat, in diverse ocazii si n-am ratat niciodata sansa sa fac un tur de onoare prin divizie. Si in nici un caz nu as fi ratat sansa sa ii organizez ziua de nastere a lui Jim, asa cum am facut-o 10 ani la rand. Nu numai ca fostii mei colegi m-au ajutat fantastic de mult sa ii fac surpriza asta, dar de fiecare data cand ne revedem, parca n-as fi plecat niciodata. La un moment dat o colega mi-a spus luandu-ma in brate “Mela cred ca esti singura fosta colega care va fi mereu primita cu cel mai mare drag inapoi!” Va spun, cu mana pe inima, mi se umezesc ochii cand scriu. Nu cred ca apreciem indeajuns timpul pe care il petrecem alaturi de colegi. Stam mai mult cu ei decat stam acasa cu familia. Nu cred ca realizam ca 10 ani (sau mai mult) it’s a big ass chunk din viata unui om si asta e un motiv absolut intemeiat sa incercam sa mentinem un mediu de lucru placut, deschis. Unde un “scuza-ma, ieri am avut o zi de kkt, n-am vrut sa ma urc pe tine in halul ala, dar eram cu spume!” pana la un hug oferit gratuit, fara alte cuvinte cand vezi omul de langa tine down, din orice motiv, can take us miles cand nu il ai decat pe el langa tine de la 9:00AM – 6:00PM. Deci cheers si un A++ Mela, ai sarit parleazul, si desi cu un gust nitel amar, te-ai ales cu multe alte lucruri frumoase caci nimic nu ramane necompensat, important e sa tinem barca dreapta, chiar daca ne mai dam cu vasla in maini din cand in cand.

Bravehearts de Cheil | Centrade sau where I get my pride from!

Zambetul de finisher! Nothing compares to it! 

Life

Mama a.k.a Bunaciunea, este bine. Intinereste pe zi ce trece si nu m-as putea bucura mai mult sau fi mai multumita de noul ei avant in a face lucruri pentru si despre ea. Era si vremea. Cu mici probleme de sanatate pe ici pe colo (chiar zilele astea a avut un blocaj urat de spate), merge inainte increzatoare si sper eu mai linistita. Viata nu a fost niciodata usoara dar nici ea nu a fost niciodata mai prejos de provocarea pe care i-a pus-o destinul in fata. Nu cred ca stie sa afie altcumva decat o luptatoare. Pur si simplu. Cat despre bunica, la cei 80 de ani jumatate, duce inca in spate o intreaga gospodarie asa cum poate. Uitandu-ma la ea, ma intreb, mai des anul asta decat in alti ani, daca macar un bunic va supravietui indeajuns sa isi vada nepotul sau nepoata. Bunicul, Goanga mea, nu a mai avut aceasta sansa.

Prima ei vizita la Bucuresti si la #adidasRunnersBucharest

Surpriza pentru Maita la implinirea a 80 de ani cu gagicile astea faine 

De sarbatori vorbeam cu John, un prieten foarte drag mie, din State. Ne stim de cand aveam eu 20 si el 23 de ani. Anul asta a facut 40 si i-a murit bunicul. Cu toate ca se asteptau, socul a fost la fel de mare si pierderea la fel de amara. Am povestit despre viata si de cum au trecut anii, ca suntem aproape neschimbati, poate mai calmi, poate mai decisi in ce vrem, in ce simtim. Poate mai convinsi de idealurile noastre si poate mai tematori in fata unor provocari care acum par indepartate si nu ne afecteaza prezentul. I-am zis, “John, acum inca ne mandrim cu tineretea. Tu inca alergi de nebun prin toata lumea, scriind articole prin zone de razboi si saracie lucie, mancand la pachet cu trei izmene in rucsac. Eu imi schimb hobbiurile, invat sa ies din carapace, sa vad viata altfel, sa dau drumul la niste greutati pe care le tot car in spate. Radem, muncim, facem ce ne place, familie, prieteni, dar timpul trece. Ce facem cand o sa avem 60-70 de ani? Suntem gata sa fim singuri? Suntem gata sa fim the last of our bloodline? La el macar mai e frate-sau. La mine linia este trasa cand eu dispar.

Marathon 1600, primul concurs de echipa al Bunaciunii. Si ce echipa! :))

Locul 1 stafeta feminin la Uniqua! 

Dar nu e ceva ce pot forta. De atatia ani am trecut prin toate fazele. De la a ma simti prost, de la a vrea sa imi impun ca poti sa faci un copil si sa fii si singura, dar macar ai copil, lasi si tu pe cineva. La a ma intreba daca sunt idealista, la a ma autoeduca sa mai las si sa mai las de la mine. Pai nu merge asa mai oameni buni. Am un singur creier si functioneaza intr-un singur fel. Daca nu e ce trebuie, nu e si asta basta. Observ lumea in jurul meu si incerc sa invat, sa ma inspir, sa aflu o solutie. Cupluri facute doar ca sa fie, cu Nspe mii de impacari si despartiri, ramas gravida din mai mult sau mai putin greseala si hai sa ne luam ca asta e. Asta ultima am vazut-o atat de des lately ca aproape ca a dat nastere la un trend. Nu stiu. Incredere, rabdare, timp si ceva destin, noroc, pana mea. Asta e singurul lucru out of my hands.

Unul dintre cele mai faine concedii in Dublin alaturi de frumusetea asta de fata cu suflet de aur! Andreea O'Brien!

De ziua de nastere a nevastuicii asteia plecata cu sorcova la Timisoara! Mi-e dor de tine Ursocerbule!

Bobita & Andreea sau aditia de gasca marca 2018. Si aventura is only beginning! :)))

Concluzie

John a zis, “Mela nu stiu sa fiu altfel de cum sunt si partea proasta sau buna, e ca asa am fost tot timpul. Nu e ca nu incerc, dar nu pot sa fortez nota. I think we will be fine because we know what’s coming and we are prepared.” Acum nu stiu cat suntem sau vom fi de pregatiti sa fim singuri, fara parinti, frati si surori in cazul meu. Dar sunt sigura ca lucrez la acest plan de backup de ceva ani si cred ca singura putere este tocmai increderea ca pot reusi singura, atata timp cat nu imi plang de mila si realizez ca mi-am trait viata asa cum am dorit, sperand, incercand, dand gres, invatand dar acceptand realitatea ca uneori, poate acum, poate niciodata, some things are not meant to be. Trist? Da. Cateodata. Dar in rest, prefer sa ma focalizez pe ce pot realiza, decat pe ce nu pot avea. Si time will tell iar eu o sa ii dau o parte din cuvintele cu care sa povesteasca.

Cu frate-miu from another mother cand mi-am luat numerele la prima mea masinuta

Stan Platt sau omul neinvins in lupta pe care o duce sa ofere tinerilor orbi o viata independenta.
Light into Europe, my NGO for the past 11 years!

Pe de alta parte, 2018 a fost si un an al prieteniilor noi si al oamenilor de suflet. M-am ales cu cativa “alergaciosi” de cursa lunga, am urcat si am coborat impreuna munti dar si dealuri prin viata, mai cate-o groapa, mai cate-un soare, insa la final de an ne-am regasit mereu cu zambetul pe buze si increderea ca viata ne aduce de multe ori impreuna in momentele oportune, for a common and greater good. Asa ca imi salut gasca veche si noua si va multumesc pentru fiecare exeprienta traita impreuna anul acesta, fie ca este vorba de alergare sau de viata in general.

Avietiei Run Team, sau prietenii mei de long run si de suflet always know how to party!

Ursul cu fetele lui :)))

Running

A fost o vreme spre inceputul anului cand inca rezonau tot felul de opinii nascute de prin 2017 cum ca evoluez si ma indrept spre performanta si habba habba. Ma gandisem la un moment dat sa vin in intampinarea tuturor celor care incepeau discutia cu “ah, pai acolo e de podium!”, “doar locul 8, pai tu trebuia sa fi pe podium!”, “asta e concurs de PB! Nu exista! Trebuie sa il bati pe ala de anul trecut!” Ei bine ma gandisem sa imi fac o poza pe un podium, locul I preferabil sa bifez extraordinarul, si cand mai dau de vreun sustinator din asta avid de performanta, sa i-o inmanez cu mesajul: “Iata, cand mai simti nevoia sa ma vezi pe podium, uita-te la poza asta si aminteste-ti ca eu sunt mereu castigatoare atata timp cat imi place ce fac!”

#adidasRunners sau o alta familie, alti nebunatici pe sufletul meu

No comment :))))

Mi-am dat seama repede ca as vorbi singura si astfel de profunzimi nu isi au locul in mintea celor care doar la asta se gandesc sau considera ca asta ar fi finalitatea normala in alergare pentru cineva ca mine. Ramane valabil cu riscul sa ma repet: evolutia este normala, mai ales la cat alerg, dar intre evolutie si dorinta de a face si a si putea sa fac performanta e cale lunga. Ah, ma antrenez cu Milea, dar nu ca sa rup randurile cu elitele ci ca sa am sanse mai putine sa ma accidentez ca fraiera alergand cum ma taie pe mine capul. Voi credeti ca eu am timp sa lecturez la detaliu ce antrenament face ce in materie de anduranta/viteza, praguri de lactoza, Vo2Max si pana mea? De abia ma chinui sa stau locului si sa nu mai mananc tot ce imi pofteste sufletelul si sa ma hranesc corespunzator. De abia am timp sa ajung sa ma recuperez cat de cat ca sa fac fata antrenamentelor. Radu le gandeste, eu le execut si ma plang. Dar simplitatea acestei strategii da roade. I am still standing.

Unica si incomparabila, omul de langa mine, care m-a tras si m-a impins, Ruxache a.k.a. Soimulica
Some things will never change!

Normal ca imi place ca altfel nu as alerga ca ahtiata. Dar imi place pentru ce face alergarea pentru mine: ma relaxeaza si ma destreseaza! Ce face alergarea pentru voi? Va ajuta sa slabiti, sa va atingeti un anume tel de timp pe o anumita distanta? Va face mai buni pentru ca va doriti podium la un anumit concurs? Cand raspundeti la intrebarea asta atunci nu va mai conta ce face altul cu alergarea lui. Nu imi permit nici un moment sa scap din vedere motivul pentru care alerg ca ar fi un dezastru. Nu vreau sa ma stresez ca 2 saptamani nu imi ies antrenamentele ca la carte pentru ca e gheata afara si ma dau de ceasul mortii ca mi-am pierdut din forta blah blah. Nu vreau sa ma stresez ca ma antrenez 3 luni si prima data cand urc pe Postavaru m-as bate singura cu betele ca ma dor picioarele de zici ca e prima data cand urc pe munte. Nu vreau sa ma stresez setandu-mi un timp la litera in care sa termin un concurs pentru ca poate ma ia Ahile, diareea sau lombara si se duce tot planul de rapa.

Pennyagolosa, Spania sau cursa in care m-am pus cu burta pe pante si le-am aratat eu cum se moare cu succes!

Fratilor, fara alergare anul trecut bateam pe careva! Asta e tot ce a insemnat alergarea pentru mine. Extraordinar de mult munte si mi-a placut la nebunie atat muntele si mai ales compania (Ruxache hearts!) Mi-am facut damblaua cu ultramaratonul ca vroiam si eu sa incerc sa vad cum e si exact asa am tratat concursul ala, ca pe o noutate de care am vrut sa ma bucur, sa vad ce imi face. Am alergat de nebuna pe primii 60k si pe urmatorii am stat la prindere sa vad, mor sau care-i treaba? Ma ia groaza, abandonez, ma apuca inghinalul? Nu va pot explica, desi am scris destul de mult in postarea aia, cu cat interes ma uitam la ramele alea grase din baltile spre Valea Stanii si cum era sa cad intr-un sant ca ma captivasera ochii unei vaci culcate in camp. De ce sa ratez atatea momente idioate, alergand?! Am timp sa alerg anul asta, ca am vazut despre ce e vorba si acum nu mai am scuze sa nu ma misc mai cu talent.

O raritate :)))
Mai bine asa ca sa nu ma mai enervez de fiecare data facand comparatia la postura. 

O poza cat o mie de cuvinte :))))

Concluzia

Run. Just run si alergati pentru voi. Atat. Se fac trei ani jumate de cand alerg si inca ma atrage desi ma rupe cateodata, dar sunt nitel sado-masochista deci se impaca bine situatia. Am evoluat foarte mult in a intelege niste lucruri despre recuperare, despre rabdare, despre nutritie – ongoing process. Cel mai greu ramane in continuare echilibrul intre viata de zi cu zi si compensarea prin alergare. Odata sau de doua ori pe an, mi se mai pune si mie pata sa ma dau in stamba. Adica sa trag cu adevarat si sa mai las anti-stresul si placerea. Si il anunt pe Milea despre planurile mele eroice si cu stoicismul castigat in cam tot aceeasi trei ani de cand ma stie, imi zice “ok” si lasa nebuna sa viseze dupa care o trezeste la realitate cu niste antrenamente care m-ar aduce acolo unde balmajesc eu ca as vrea sa ajung, dar care ma pun in fund rapid. Si asa iti dai seama ca la aproape 37 de ani nu mai poti sa te arunci in cap si sa visezi erotic la altceva decat la placere. Placerea alergarii asa cum mi/ni se potriveste fiecaruia.

Primul montan de anul trecut dupa o recuperare in forta si dureri cumplite de gamba.
Brasov Marathon si o cursa traita la maxim!

Va pup si va doresc un 2019 calm inside, active outside, optimist, indraznet, increzator si cu putere de refacere in fata oricarui obstacol ce ar putea aparea!

Iepurel