De ce nu.

 

.Noi trei.

Duminică, 11 iulie 2021

Atunci am aflat că sunt însărcinată. Între timp, am memorat fiecare dată și oră pentru toate celelalte programări cu moașe, ecografii și evaluări. Absolut toate până la data de 3 martie 2022 când teoretic, ar fi trebuit să îmi strâng copilul în brațe. Mi-am dorit copii de când mă știu, i-am dorit cu atâta putere că au fost ani când fizic le duceam lipsa. E greu de explicat, dar sincer mă apuca plânsul că nu îi aveam în viața mea. La fel cum e greu de explicat cât de prostesc sună să spui cu voce tare că tu fiind virgină mergeai la ginecolog să îți verifici ovarele și totuși când te uitai pe ecran îți doreai să vezi un copil. Pentru că în mintea mea, de când mă știu, ecografiile astea erau doar pentru văzut copii și în timp, să îmi văd doar ovarele ajunsese frustrant și dureros.

Pe de altă parte, tocmai pentru că-i doream atât de tare, am fost paranoică cu contracepția pentru că nu am vrut să fac copii la momentul nepotrivit. Și din același motiv m-am luptat cu testosteronul să îl țin la limite normale ca împreună să reușim un bebe, atunci când se va putea.

Fast forward 39 de ani înainte, am dat de un om care mi-a inspirat atâta liniște și siguranță, că am făcut ceva schimbări mari, inclusiv am lăsat garda jos când vine vorba de contracepție. Marele Mic a fost conceput se pare chiar în primul weekend când am venit în Anglia, dar noi am aflat de el la 6 săptămâni, iar la 8 l-am văzut prima oară. Un ghemotoc mic plutind la mine în burtică, ușor somnambul și ocupat să crească. În noaptea când am aflat de el plângeam cu lacrimi de crocodil lângă Darius, încercând să nu fac zgomot. Și m-am rugat. Nu m-am rugat niciodată ca atunci. De fapt, eu nu m-am prea rugat vreodată.

Tatăl meu, Dumnezeu

După un eveniment care a avut loc pe la vârsta de 10 ani despre care poate voi povesti odată, relația mea cu Dumnezeu s-a schimbat radical. Am rămas în termeni de prietenie, copil și părinte, că doar tot ne învață Cartea că este Tatăl nostru. La fel ca și cu mama, m-am certat cu El, am avut discuții, unilaterale dar benefice, unde I-am chestionat deciziile și implicarea – deși mi s-a spus că așa ceva nu se face. Nu te cerți cu Dumnezeu, nu Îl chestionezi. El e o forță superioară, El știe mai bine. Nu în cazul meu. Noi doi suntem prieteni, discut deschis lucrurile așa cum sunt, venind de la mine imperfecta către El, Atotștiutorul.

Dumnezeu mă iubește, am știut-o mereu, sau așa am ales să cred și mereu m-am uitat la greutățile pe care le-am întâmpinat ca provocări pe care mi le pune în cale nu doar să învăț, ci și pentru că îi place să mă vadă valorificând toate darurile Lui să trec prin viața cu capul sus și pe cât se poate, un om bun.

Însă acum am răbufnit. M-am urcat în capul Lui și n-am vrut să aud de El când am pierdut copilul. Am urlat, din toți rărunchii ca o descreierată. Am urlat la El, urlând de fapt la mama în telefon, singurul om cu atâta credință în El, că dacă mi-o fi iertat acest abuz, este prin prisma ei.

Mi s-a spus că trebuie să te rogi cu voce tare, că altfel nu te aude Dumnezeu și Universul. Dacă am rostit ceva cu voce tare către El, a fost de obicei pentru altcineva. De la o ambulanță trecând pe lângă mine unde am zis “Doamne ferește să fie bine” până la auzirea unor vești proaste. Dar ca orice om, au fost momente de teamă când m-am gândit la El imediat rugându-l să țină un ochi deschis spre mine. De fiecare dată când s-a întâmplat asta, m-am simțit vinovată, pentru că eu în rest nu mă rog. Nu zic rugăciuni, nu îi mulțumesc pentru ceva anume și, la fel ca și în viață, nu am vrut niciodată să fiu genul care își amintește de El doar când are nevoie. În plus, am considerat că El știe că duc mult așa că dacă ajunge să îmi fie teamă vreodată, ceva mă depășește și cumva, implicit, ar avea grijă de mine fără să cer eu. Ca un Tată.

Dar în noaptea aia, după ce am văzut testul pozitiv m-am rugat cu voce tare. Poate m-am rugat greșit. I-am spus, “nu este despre mine și nici despre Tine și ce avem noi de împărțit, este despre copilul ăsta care nu are nici o vină. Te rog ai grijă de el, eu o să fac tot ce pot și știu mai bine să îl văd mare și fericit.” Îmi exploda inima în mine de fericire și recunoștință, am repetat Te rog de N ori, dar poate trebuia să îi mulțumesc că mi-a dat copilul în primul rând. Și atunci ce să gândesc când mi l-a luat?

Mi se spune că trebuie să îi mulțumim și pentru că existăm și că ne trezim dimineața sănătoși. Eu nu i-am mulțumit niciodată pentru asta. Nici mamei nu i-am mulțumit că mi-a dat viață, și cu toate astea nu înseamnă că nu o iubesc de la cer la pământ iar mama nu s-a așteptat niciodată să îi mulțumesc pentru așa ceva. Ne asumăm copii până la urmă, de asta alegem să îi facem, nu să ne mulțumească, ci să ne împlinească sufletele cu reușitele lor, oricare ar fi ele. Dar, am voie să îi compar pe Tata cu mama? Probabil că nu.

În ce îl privește pe Dumnezeu, am încheiat această sarcină la fel cum am început-o. Cu același Te rog. În ziua când cel mai probabil am pierdut copilul, am avut dureri groaznice. Stam pe toaletă, balansându-mă, ținându-mă de burtă, cu lacrimile înnodate sub bărbie, repetând la nesfârșit Te rog nu mi-l lua, Te rog nu mi-l lua, Te rog nu mi-l lua. Minute și minute în șir. Mă ard degetele să scriu acum DEGEABA, m-am simțit pedepsită. Ce om rău sunt sau trebuie să fi fost în altă viață, ce blesteme să mă urmărească de Tu nu poți să îmi lași copilul?

Dar vreau să rămânem prieteni Tată și vreau să ajung să Te înțeleg odată, chiar dacă mi se spune că nu pot și nu am cum și nu trebuie... pentru că Tu ști mai bine. 

Eu tot Te iubesc.

Eu, părinte nou și temporar

De când am aflat de el, Marele Mic a ținut morțiș să mă bage în ceață, că doar ce se naște din pisică tot șoareci mănâncă. Vomitam de trei – patru ori pe zi, nu puteam să mănânc nimic decât fulgi de porumb, posibil fructe, depinde de zi și de care, în trei luni de abia am pus 500gr pe mine. Nu conta. Dormeam la baie dacă era nevoie, toată sarcina. Nu am fost niciodată naivă să cred că sarcinile sunt o treabă ușoară, mai știam și că rinichii mei, amândoi pe stânga, aveau să aibă un cuvânt de spus în toată ecuația asta, urmând să fie călcați în picioare (la propriu) de bătăiosul mic spre finalul sarcinii. Dar niciodată, niciodată, nu mi-am pus problema că aș pierde vreo sarcină. Dorința și iubirea mea pentru acest copil mi se părea scut imposibil de zdrobit, orice putea să apară, și în cap dacă trebuia să stau 9 luni, copilul ăsta ar fi venit pe lume. Așa că atunci când lucrurile au început să meargă prost, m-au lăsat panicată și fără apărare.

Problemele au început la 10 săptămâni, într-o vineri seara pe la 10 când am început să am sângerări. Știam că sângerările pe sarcină nu sunt anormale, dar că trebuie monitorizate. Am sunat atunci la EPAC, Centrul de Evaluare a sarcinilor sub 16 săptămâni, mi-au spus ce trebuie să urmăresc și am rămas relativ calmă, citind și documentându-mă mai departe de pe site-ul NHS și povestind cu moașa prin mesaje.

Până marți când m-am dus la bucătărie și brusc a început o hemoragie de mi-a curs pe picioare. M-am panicat, de a sărit sufletul din mine și am sunat plângând la spital. Nu au putut să mă aducă la ecografie decât la câteva zile după. Până atunci însă am mai avut un episod hemoragic și apăruseră ceva cheaguri mici. Darius a insistat să își ia liber să vină cu mine la ecografie, eu fiind acasă singură pe toată perioada asta, nefiind încă angajată.

Cer multe de la un bărbat, e adevărat, dar nu i-aș fi cerut niciodată să îmi demonstreze că este alături de mine trecând printr-o așa ecografie. I-am explicat că poate să rămână afară dacă e, că șansele să vadă lucruri „femeiești” sunt mari. Nu mă iubește mai puțin dacă nu face față la sânge, cu atât mai mult știind că copilul lui nenăscut are posibil probleme. Nu a contat. A stat cu mine, și nu, nu a fost frumos ce a văzut pe pat, dar imaginea de pe monitor a schimbat totul.

Un șmecheraș de bebel, dând din mânuțe și piciorușe de numa. Ne-au spus că e totul bine, el (sau ea) era în parametrii normali de creștere, foarte vioi, bătăile inimii arătau bine doar că se acumulase probabil de la prinderea sarcinii o pungă uriașă de sânge la marginea uterului. Punga era mai mare decât copilul și acum se drena, de unde și atâta sânge. Nu-i problemă. Să curgă, să se dreneze toată, bine că Marele Mic se lăfăie liniștit la căldurică.

La câteva zile după am avut ecografia oficială de 12 săptămâni. Sângerările continuau dar cumva la un flux normal. Toate măsurătorile au ieșit bine, cu toate că a fost greu să îl prindă pe sprintenel cu căpșorul ridicat. Mi-am pus mâna pe burtă și am zis, “dar nu vrei tu să ridici un pic capul să vedem care e treaba?” Asistenta a râs. „Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi așa simple!” Imediat și-a ridicat căpșorul și așa îl și avem în poză. Analizele au ieșit și ele bine, deci eram în grafic, doar PAAP-ul a ieșit ușor sub limita normală și mi-au dat să iau aspirină.

În săptămâna următoare au început durerile, întâi sporadic, noaptea, apoi din ce în ce mai tare. În joia fatidică am avut inima cât un purece. Mă țineam de burtă de parcă aș fi putut ține copilul înăuntru. Poate ce urmează să spun e scârbos pentru unii și de neînțeles pentru alții. Pentru mine a fost disperare. Am eliminat atunci un cheag mai mare ca podul palmei. Mi-am căutat copilul în el plângând. Vroiam să văd că nu e acolo, pentru că știam ce înseamnă cheagul și durerile alea dar vroiam să știu, vroiam să nu îl văd. Și nu l-am văzut. Dar copilul nostru era foarte micuț atunci iar până la sfârșitul săptămânii am mai eliminat câteva la fel de mari. De la EPAC asistenta mi-a spus că este o sarcină cu iminență de avort, dar că cel mai probabil sângele din punga aia se coagulase și se elimina sub formă de cheaguri.

Acum, știu că a spus-o ca să mă liniștească, cel mai probabil ea știa deja ce s-a întâmplat, dar eu am vrut să o cred,  cu toate că undeva în sufletul meu, și eu știam. Am intrat în 14 săptămâni și m-am apucat să îi citesc povești pentru că știam că de pe atunci începe să i se dezvolte sistemul auditiv. Aveau dublu efect. Mă linișteau pe mine și îl adormeau instant pe Darius. O săptămână mai târziu mi-au dispărut cu totul toate stările de rău ceea ce mi-a dat de gândit și am sunat la EPAC. M-au chemat la spital imediat și jumătate de oră mai târziu mi-au spus că bebele meu, nu mai este.

Am plâns și am plâns, dar parcă nu a venit ca un șoc. După o oră de discuții, am convins medicul să mă lase să văd monitorul. Mi-a spus, „știu că nu pare o binecuvântare acum, dar corpul a curățat absolut tot încât nu mai este nevoie să facem noi nimic.” Uterul meu, era perfect curat, ca și cum nu ar fi fost niciodată un copil acolo. Dar nu o vedeam ca pe o binecuvântare deși înțelegeam perfect ce spune femeia. Un lucru am aflat sigur pe sarcina asta. Atâta iubire și disperare la un loc face din om neom și orice e rațional se transformă doar în durere, cel puțin pentru mine.

Simțeam că nu am apucat să îmi iau rămas bun. Simțeam că n-am făcut îndeajuns să îmi păstrez copilul când el, nu doar că îmi adusese cea mai mare fericire de pe pământ, dar plecase și îmi lăsase în dar un corp gata să primească o nouă sarcină, după cum s-a exprimat doctora. „Dacă ar fi să dau o medalie pentru cea mai informată mămică, ai fi tu”, mi-a mai spus după încă o oră de discuții. La ce bun, dacă nu a ajutat până la urmă.

Am plecat de la ele năucă, înspăimântată, cu o mie de întrebări și două cristale, albastră și roz, pentru că n-am apucat până la urmă să știm ce am fi avut. Am mai plecat și cu o admirație și recunoștință profundă pentru acele două femei care au stat mult peste program doar să mă vadă bine. Și așa am decis să aplic la joburi in NHS.

De ce nu

Perioada de revenire a fost foarte grea. Mă gândeam cum ne va afecta relația, având în vedere că nu suntem de așa mult timp împreună, cum o să pot să mă țin eu pe picioare și să fiu și alături de el. Dar mai ales, cum se revine la o viață normală, cum te gândești iar la un alt copil fără să transformi totul într-o cursă toxică de medici, analize, sex la zi și luat de temperatură. Cum revii la o viață intimă când în mintea ta sexul înseamnă eventual o sarcină, iar o sarcină înseamnă că vrei să îți înlocuiești copilul pierdut. Am crezut că o iau razna, că exagerez și dramatizez totul, până EPAC mi-a dat câteva site-uri și grupuri de consultanți pentru situații din astea, la care am apelat pentru că nu știam cum să scap de atâta durere, să nu mă mai simt vinovată, să îmi dau seama ce lecție am de învățat din pierderea unui copil.

Nimic din tot ce le-am spus nu era ieșit din comun. Pe forumurile NHS dedicate exclusiv femeilor care trec prin așa ceva mi s-a confirmat că nu sunt singura care „exagerează.” Mi-am dat seama că aproape toate suntem extrem de afectate de aceleași aspecte, venite de cele mai multe ori din pura voință de a ajuta, lucru care ne și oprește să reacționăm pe măsura adevăratelor noastre sentimente.

De ce nu nu e bine să vorbim despre copii noștri în primul trimestru? Și nu zic de postat pe social media – vorbesc despre împărtășit vestea asta ca pe oricare altă veste, bună sau rea, cu cei apropiați și dragi, comunitatea ce ne înconjoară, colegi, vecini, prieteni. Se pare că nu și vestea asta. O așteptăm ca pe o gură de aer și când vine o ținem ascunsă, nu spunem nimănui, decât poate doar la unul – doi oameni de bază, de obicei familia, că dacă Doamne ferește pierzi copilul! Exact așa am făcut și eu. Ba mamei i-am spus cel mai târziu, ca să nu sufere în caz că se întâmplă ceva, de parcă a schimbat ceva. Mai ales la prima sarcină, e extrem de greu să nu împărtășești atâta fericire. 

Darius, a doua zi, a spus tuturor colegilor cu care a vorbit că o să facem bebe, iar eu i-am sărit în cap panicată. Așa ceva nu se face! De ce nu se face? În perioada când ai de fapt nevoie de cea mai mare susținere, nu spunem nimic. Rudele, prietenii, colegii, „lumea” – trebuie doar să se bucure când e totul bine, trebuie scutiți de teama și incertitudinea cu care trăim noi. Lor le vorbim doar despre promovări, cereri în căsătorie, nașteri fără probleme. Dar despre o sarcină la început de drum, nu, pentru că dup-aia trebuie să dăm lămuriri tuturor de ce nu mai ești gravidă. De parcă n-ar întreba oricum de ce pari bătută de soartă când te vezi cu ei și urlă ficații în tine de durere? Aș vrea să cred că la ora asta majoritatea știu că primul trimestru prezintă mari riscuri, și odată ce văd că o sarcină nu se dezvoltă, pot presupune în liniște și cu bun simț, că ceva s-a întâmplat și nu au nevoie de clarificări suplimentare. Darius a trebuit să îi justifice managerului de ce și-a luat subit liber de la muncă. I-a spus adevărul. Managerul, la brief-ul de dimineață, a spus ce a avut de spus, după care a cerut un moment de reculegere pentru pierderea bebelui nostru. Deci se poate. Se poate ca aceeași oameni care au știut de el de la început să se bucure și să deplângă laolaltă cu noi.

Este cu siguranță o alegere personală dacă vorbim despre o sarcină, oricând în cele 9 luni, dar alegerea nu ar trebui să fie condiționată de nimic altceva decât motive personale, nu pentru că așa ne-a obișnuit societatea sau pentru că trebuie să dăm cuiva socoteală de ce ulterior, posibil, nu mai suntem însărcinate.  Aș vrea să văd femeile că pot spune cu încredere “Sunt gravidă în 8 săptămâni!” și sper ca oamenii să fie îndeajuns de maturi emoțional să îi răspundă  cu un „Oah, ce mă bucur! Nu te îngrijora, știu că e o perioadă delicată acum, dar cu putere înainte și gânduri bune, nu putem controla multe pe sarcină, dar vă dăm și noi energie să treceți cu bine peste toate! Felicitări! Mă bucur maxim pentru voi!” În loc, primești avertismente, "nu spune la nimeni, să treci de primul trimestru", dacă vrei să vorbești cu o prietenă care a trecut printr-o sarcină, "nu îi menționa că ai sângerări, nu îi spune că ai cheaguri, lasă că rezolvăm, vorbim cu un medic." 

Doamnelor, că spui să nu, te doare fix la fel când nu mai e. Am avut un copil absolut frumos, minunat, al meu și nu am vorbit despre el și jur că nu înțeleg de ce suntem așa retincenți să o facem. Dacă vi l-aș arata, v-ați îndrăgosti și voi de el. Iar când de durere, în încercarea de a mă vindeca am vrut să vorbesc, nu aveam cu cine, pentru că foarte, foarte puțini știau. Și apoi încep statisticile cu femei anxioase, depresive și rate ridicate de suicid în rândul celor care pierd una sau mai multe sarcini. Copii în primul trimestru de sarcină și mamele lor au nevoie să fie conștientizați, iubiți și încurajați să treacă peste orice le rezervă sarcina respectivă, măcar în limitele bunului simț. 

De ce nu putem încuraja într-un mod neutru o femeie care a pierdut o sarcină? Nu mă înțelegeți greșit, oamenii încearcă să ajute, chiar vor să îți aline durerea. Dar în goana să acorde alinare pot să facă mai mult rău decât bine. Încurajări de genul, “lasă că are Dumnezeu grijă, sigur o să vină altul”, „gândește-te că până la urmă era foarte mic, ce mai zici de femeile care l-au pierdut când mișca sau la naștere”, „Dumnezeu știe mai bine, poate copilul avea ceva și te-a scutit de o durere pe viață” și aș putea să continui.

În primul rând, hai să nu îl mai aruncăm pe Dumnezeu la înaintare de fiecare dată din simpla considerație că poate nu toate mămicile cred în cine sau ce cred ceilalți sau, și dacă cred, la momentul ăla nu văd totul decât ca pe o mare nedreptate și să li se îndese în față cât de tare le iubește Dumnezeu, doar le înfurie la culme. Lăsați mămica să înceapă conversația pe tema asta și dacă o auziți cu „așa a vrut Dumnezeu”, atunci dați bătaie, până atunci, un pic de atenție și conștientizare ajută mult, ad literam. De partea cu „poate copilul avea ceva”, nu mai zic, pentru că pentru mine personal nu are sens. În afară că niciodată nu vom ști, de ce te-ar pedepsi Dumnezeu să îți dea un copil bolnav ca apoi „să te salveze„ de la durere luându-l? Ce vrem să îi transmitem femeii ăsteia?

Încurajarea constantă că sigur vine o altă sarcină, deși pare motivantă, împinge și mai adânc gândul că trebuie să rămân însărcinată cât mai repede, să vindec pierderea asta, pentru că, se pare, pierderea unei sarcini se repară doar cu o a altă sarcină. Dar nu vindecă nimic, nu anulează pierderea din tot ce am văzut. Sper să am ocazia să testez această teorie. Sunt femei care pierd multiple sarcini sau ajung să nu aibă copii niciodată. Poate o fi vreo urmă de mentalitate unde femeia până la urmă pentru asta e făcută, deci răspunsul nu poate decât să fie unul – o altă sarcină - dar în ziua de azi, sper că am trecut de acest moment. “Îmi pare tare, tare rău că treci prin asta, nu e ușor, dar concentrează-te pe recuperare, fiți împreună, acordați-vă timp să vă vindecați și apoi ce va fi, veți vedea când vine momentul.” Poate atât e îndeajuns.

Însă, atât de mult este stigmatizată discuția despre pierderile de sarcină, că doar dacă vine acea a doua (N) sarcină, prindem curaj să menționăm (dacă se poate vag și simbolic) că am pierdut una, dar e ok, pentru că acum, suntem însărcinate și acum e bine. Și de obicei știrea vine după ce sarcina atinge minim 20 de săptămâni ca să fie și mai mari șansele să fim bine.

De ce nu ne putem opri din comparații? Crede cineva vreun moment că dacă copilul meu avea 14 săptămâni a fost mai puțin important decât un copil pierdut la naștere? Credeți că disperarea și neputința mea a fost mai mică? „Da, dar n-ai stat 8-9 luni cu siguranța că e totul ok și să ai șocul vieții tale după!” Așa este, dar a face astfel de comparații este inuman. Poate mie nu mi-a murit copilul la naștere, dar azi, la 9 luni, când trebuia să se nască, scriu despre el din amintiri, plâng și mă doare sufletul și dacă ar veni cineva să îmi facă o astfel de comparație m-ar apuca toți dracii, m-ai ales dacă n-ai trecut prin așa ceva. Iar dacă ai trecut, mă aștept la compasiune.

Când te desparți de un tip, divorțezi, te cerți cu un prieten, poți să pui distanță între tine și ei și cu toate astea, o melodie, un parfum, un loc care vă aduce amintiri, doare. Ei bine, când pierzi un copil, nu te poți despărți de burta pe care o vezi în oglindă încă ceva vreme și nici nu îți vine să arunci pozele cu copilul pe geam. Și nici nu îi poți cere omului de lângă tine să nu te mai mângâie pe burtă în somn din obișnuință. Deci exact, ce măsurăm în comparațiile astea? Cine este îndreptățit să sufere mai mult? Hai să ne gândim de două ori când scoatem așa ceva pe gură.

De ce nu vorbim despre EI? Marele Mic urma să se nască inițial pe 27 februarie apoi s-a mutat data pe 3 martie. Fix cam de ziua lui taică-său. Taică-său care și l-a dorit de la început, care după ce a plâns atunci, singur în bucătărie, a fost piatră de temelie pentru mine în toate lunile ce au urmat pierderii copilului. Cu mâna pe inimă pot să spun că datorită povestirilor mele entuziaste a ajuns să fie un mini-cunoscător în ale sarcinii, mi-a ascultat toate nebuniile mele de mamă cercetaș. A avut răbdare pentru amândoi, a trecut aproape în picioare prin săptămânile mele de nesomn și coșmaruri, plânsete în mașină prin concediu, venit la alergat ca să pot termina turele propuse fără să mă înece plânsul, recidive de fiecare dată când mai aflam de o sarcină sau o naștere a vreunei prietene, dezgustul față de felul în care arătam după pierderea copilului. 

M-a făcut să mă simt cea mai frumoasă, iubită, apreciată și înțeleasă femeie.

Fără să știu un moment că el a măcinat în el luni de zile frustrarea, durerea și pierderea. Făceam lista cu cine să invităm de crăciun când i-am propus să chemăm un prieten căruia îi născuse soția de curând. Mi-a spus un vehement NU. De acolo a început o discuție unde am aflat câte ținuse el în suflet, inclusiv faptul că pe autobuzul de la muncă vedea mereu un afiș cu o fetiță ținându-l pe tatăl ei de mână și asta îl afecta foarte tare. Acest prieten, cu toate că nu se cunosc de mult, a înțeles cum stă situația și până la urmă a ajuns la noi singur, prin prisma altor circumstanțe. Au povestit atunci despre ce s-a întâmplat, el scuzându-se că nu a vrut să îi facă rău cu fericirea lui, iar Darius că nu a vrut să fie deplasat prin reacția lui.

Dar acum, de ziua lui, acest prieten a venit cu soția și fetița de patru luni. A intrat în casă, a luat-o din scaun și i-a plasat-o ca pe un pachet, atârnând așa ca o păpușică, fix în brațe. M-au lovit pe mine, stând lângă el, emoțiile care l-au încercat. De ce nu îi încurajăm pe tătici să se exprime? Nu cred că am văzut mai mult de trei bărbați pe grupul de consiliere. Sunt mame care se refac mai repede ca ei. Când o să le spunem mai des că e ok să ia o pauză de la bărbăție, să fie tați, să fie oameni, să fie îndurerați ca să fim amândoi bine?

Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar când i-am spus DA acestui om care m-a cerut de nevastă de când m-a cunoscut, pe lângă ce știam deja, s-a adăugat tot acest an prin care am trecut cât alții în cinci. Te iubesc.

O să închei mulțumindu-le acelor câțiva oameni care mi-au fost alături de la început până la sfârșit. Nu are rost să mai spun ceva, ei știu. Mama. Îmi pare rău că ai trecut prin asta, dar îmi pare bine că ai trecut alături de mine, așa cum o facem de o viață, cu toate că de la depărtare, ne-a fost mai greu ca niciodată. Când și dacă o să fiu mamă în viața asta, îmi doresc să fiu măcar pe jumătate mama care îmi ești mie. Te iubesc.

Bebelul meu, te voi revedea când oi închide ochii. Mama te iubește până la final. 

Mela