Povestiri de alergător pus pe bară

 

54.7kg and getting stronger 💕

18 iulie 2024

Începe ziua ca oricare alta, sunt cu mama la Auchan să facem niște cumpărături. E 10:00AM. Am ușoare arsuri sub coaste, un acid gastric care mă cam jenează, nimic neașteptat având în vedere stresul și alergătura de săptămâna aia, mâncat puțin, hidratare la maxim, temperaturi ca la nebuni de care m-am dezvățat în ultimii trei ani. Iau un Gaviscon, cu gândul că trece, doar nu e prima oară când duc lupte de astea. Pe la 01:00PM mă tăvălesc deja pe jos, iar eu mă laud cu mâna pe inimă că am un prag de durere foarte ridicat. Mama dă câteva telefoane, îmi administrează un Controloc și o injecție de Nospa forte. Nu se schimbă absolut nimic. Planul meu să alerg la Adidas Runners în seara aia se duce pe apa Sâmbetei, dar măcar să apuc să mă văd cu Aviatoarele mele, zic. Plec, semi-cocoșată către metrou când realizez că nu voi putea ajunge în picioare nici măcar la urgențe. Chemăm un taxi, ajung la Floreasca, unde stau în genunchi la coadă la recepție unde două doamne făceau triajul. Arhiplin, coada imensă de ambulanțe, oameni așteptând să fie preluați, în fața noastră încă două persoane. Un doctor stă la glume cu doamnele respective, râde, viața e frumoasă, în timp ce eu stau în genunchi la doi pași de el. Nimic nu se mișcă. Pe ușile rabatante tot iese personal medical cu o atitudine de zici ca au acțiuni la Floreasca și am face bine să zicem mersi că ne-au primit pe ușă și am un loc pe podea unde să stau în genunchi. Nu tu un zâmbet, un “sunteți ok, e un pic aglomerat dar ajungem și la d-voastră imediat”, Doamne ferește să irosească vreo respirație pe tine. Într-un final, ajung la urgențe minore unde mi se administrează o perfuzie cu soluție salină și ceva Fentanil. În viața mea nu am luat ceva atât de puternic. O singură dată am primit morfină, cu un an înainte, dar nu se compară cu drogul ăsta. Nu mai vedeam bine, am amețit cumplit, simțeam că nu mai țin capul drept pe umeri.

Bine ați venit la Floreasca!

Șase paturi, trei sau patru scaune într-o cămăruță mică la urgențe minore. Trecem peste faptul că se terminau perfuziile la pacienții de pe paturi și nimeni nu le verifica. Trecem peste faptul că domnul din scaunul de lângă mine părea că e fie leșinat sau decedat, atârnând răsturnat în așa fel încât proteza de la gât își pierduse orice valoare terapeutică pentru că i se legăna capul extrem de ne-natural și trecem și peste faptul că omul avea mult păr pe mână și asistenta care a venit să îi scoată branula, i-a smuls leucoplastul ăla fără măcar să îl trezească și să îl avertizeze de a sărit omul ca ars, roșu tot la față cu lacrimi în ochi. Singurii care păreau să muncească cu adevărat erau cei doi medici, care coordonau totul, sala, pacienții, studenții prezenți, asistentele și aparținătorii care aveau mereu câte ceva de spus și comentat.

Inițial m-au suspectat de pancreatită acută, dar analizele de sânge au ieșit bune. Ecograful în urgențe nu mergea și fără ecograf sau endoscopie nu pot să îmi dea un diagnostic corect. Să mă duc la alt spital unde îmi pot face din astea. Între timp, durerile se estompaseră doar puțin și începuse să mi se facă greață de la Fentanil. Am citit pe Google, undeva pe o bancă în parc, că ăsta e unul din efectele secundare, nu că mi-ar fi spus cineva sau mi-ar fi dat măcar două pastile de greață să le am la mine, pentru orice eventualitate. Mi s-a dat o foaie de externare însă, unde mi se recomandaseră câteva medicamente și se preciza că m-au palpat și mi-au luat tensiunea, ambele fiind normale – nu că s-ar fi întâmplat vreuna din ele.

Când ai propriul stalker la urgențe a.k.a Mama 😅

Am luat alt taxi și am mers la Elias. Acolo aveau ecograf dar nu aveau medici în ambulatoriu care să mi-l facă. Sun la Universitar, ca să nu mă plimb cu taxi-ul de-a lungul și latul Bucureștiului. O doamnă foarte nervoasă îmi spune că au ecograf, dar dacă mi-au ieșit analizele bine pentru pancreatită acută, atunci ea nu recomandă ecograful. I-am spus că poate fi altceva – evident! – că durerile au revenit masiv după Fentanil și am nevoie de ecograf să pot fi diagnosticată. A zis că nu se poate face, și am întrebat-o ce pot face în situația dată. Mi-a spus să fac ce consider de cuviință. La momentul respectiv, aș fi considerat să o iau de păr și să-i dau una fix sub coaste să suferim împreună, că poate atunci și-ar fi regăsit un minim de empatie, cumva necesar în meseria ei.

Am petrecut o noapte oribilă acasă, luând ce recomandase doctora de la Floreasca, fără vreo îmbunătățire semnificativă. Am condus 4 ore a doua zi dimineața la Vâlcea unde am reușit să fac o ecografie unde nu s-a văzut nimic la ficat, pancreas, splină etc. Au zis, mai trebuie văzut stomacul. Poate ați făcut o indigestie foarte urâtă de la stres, deshidratare etc. Nu am vrut, recunosc să fac endoscopie atunci, pentru că nu credeam că poate fi ceva grav. Am avut ulcer gastric la 23 de ani dar de atunci nu am mai avut nici o problemă. În plus, la ultima endoscopie au trebuit să îmi facă anestezie generală și nu eram pregătită pentru așa ceva la cât de supărată eram și câte altele aveam pe cap. Iar în ulitimii trei ani am tot ajuns la spital și am avut parte de atâta stres că mental refuzam să mă mai duc odată, mai ales pentru niște arsuri gastrice de care foarte rar m-am lovit în ultima vreme.

Mi s-au mai dat niște medicamente iar duminica pe 21 mi-am luat indigestia și am zburat înapoi în Anglia. Durerile erau aproximativ la fel, mergeam doar cocoșată, dar părea că lucrurile se îndreaptă cât de cât, doar era nevoie de un pic mai mult timp, așa că m-am dus la serviciu cu toate că eram epuizată de nesomn. Vineri noaptea, pe 26 am ajuns la urgențe la Musgrove pe la 01:00AM, în genunchi din nou, vomitând de durere. M-au ținut până a doua zi cu 10ml de morfină, maximul posibil – ei credeau că o să mă adoarmă instantaneu. Nu numai că n-am închis un ochi, dar mi-a luat aproape o oră jumătate să îmi pot întinde picioarele pentru că de o săptămână jumătate eu nu mai stam dreaptă și nu puteam dormi decât pe spate cu genunchii ridicați. Diagnosticul: ulcer gastric, Omeprazol de 20mg luat pentru următoarea lună în așteptarea unei endoscopii care să confirme diagnosticul pentru că aici endoscopia se face în urgență doar dacă vomiți sânge. Peste încă vreo șase ore s-a dus morfina și am luat-o de la capăt. Am ajuns la medicul de familie de urgență. Mi s-a dat Actomorph, morfină pastile de 2,5mg și mi-a făcut trimitere de urgență către Musgrove să mi se facă endoscopia mai repede. Luni dimineața însă am început să îmi vomit fierea de pe la 5:00AM, am luat un taxi că nu puteam conduce de cât de rău îmi era și m-am prezentat din nou la urgențe. De aici a început odiseea celor 21 de înțepături în decurs de 8 zile pentru că literalmente nu mai aveam vene. Patru bucăți doar în urgențe încercând să îmi facă analizele și să pună branulă. Am fost extrem de mândră de mine că nu le-am leșinat pe pat pe-acolo cu fobia mea de ace.

A doua oară la urgențe, direct în pijamale.

După niște paracetamol perfuzabil, alte câteva perfuzii pentru hidratare, încă o doză de morfină și vreo câteva de anti-greață, m-au luat iar la mână. Frumos a fost că doctora de pe tura de joi a apărut când mă consulta doctora de pe tura din ziua respectivă, ambele medici rezidenți, anul 2. Amândouă contrariate de ce îmi ies toate analizele bine, aveam simptome clare de ulcer gastric dar nu vomitam sânge și la ulcer ori vomiți sânge sau ai scaun cu sânge, sau nu vomiți deloc. Infecție nu găseau, durerea era clar localizată sub coaste, eram extrem de balonată. După N discuții, vorbit și cu medicii consultanți, una dintre ele, după ce mă mai ia la mână odată, zice, ia hai să te ascult un pic pe burtă. Pe burtă, mă gândesc eu... ok. Ascultă-mă unde vrei tu, numai zi-mi cum să scap de durerile astea. Deja începusem să îmi fac gânduri negre, că nu înțelegeam de ce e atât de greu să îmi dea un diagnostic și totuși eram în dureri absolut atroce și debilitante. Nu mai eram bună de nimic, literalmente.

A treia oară la urgențe, în ziua în care m-au și admis 😑

O întreb ce caută cu ascultatul ăsta pe abdomen și îmi spune că vrea să vadă dacă poate avem de a face cu o ocluzie intestinală. Ocluzie intestinală? De unde și până unde? Adică, ca tot omul știu și eu ce e aia, am o vagă idee cam de unde apar, știu că tehnic vorbind intestinele se tot mișcă înăuntru că sunt atâția metrii de încolăceală acolo, dar că de obicei se descurcă singure și doar dacă ai probleme de sănătate, gen un colon iritabil, un ulcer gastric netratat sau mai știu eu ce, se poate ajunge la deteriorarea intestinului și de acolo multe altele. Eu n-aveam nimic din toate astea. Sunt în principiu destul de țeapănă cu sănătatea. Se uită la mine și zice, nu aud nimic în partea de jos a abdomenului. La care mintea mea creață și adormită îi zice, păi ce ai vrea să auzi că nu am mâncat de trei zile și ce am ronțăit ieri, am scos azi tot, nedigerat. Zâmbește ea galeș la mine și spune, zilnic, cu sau fără mâncare, în stomac se varsă undeva la 6l de acid gastric, în permanență există mișcare acolo, trebuie să aud ceva, orice și nu aud nimic. O să te trimit la un CT dar să confirm cu medicul meu supervizor.

Când nici cu o săptămână înainte, erai bine mersi și habar nu aveai ce te așteaptă 🙄

În jumate de oră eram la CT. Nu puteam nici să țin brațele ridicate deasupra capului de durere. Mi-au dat lacrimile singură în camera aia gândindu-mă că poate o să îmi descopere vreun cancer. Nu mă gândeam decât că îmi spuseseră la ciclul de fertilizare în vitro din toamna lui 2023 că unul din riscurile majore să te joci cu hormonii este să activezi diverse forme de cancer, plus stresul ultimilor ani, mai ales ultimul - dar asta e altă poveste care cere o altă postare. Eram speriată, pur și simplu speriată. 45 de minute mai târziu, doctora îmi confirmă diagnosticul de ocluzie intestinală la intestinul subțire și îmi spune că trebuie să fiu internată de urgență. Am întrebat-o dacă mă pot duce acasă să îmi iau schimburi că nu aveam la mine decât telefonul, încărcătorul, un card și o pereche de chiloți (scuzați vorbirea directă) pentru că de la vomitatul ăla agresiv făceam pe mine constant. Da, când ți-e așa rău viața în realitate nu e frumoasă, deci ce să facem, ne luam chiței de schimb și îi dăm înainte cu coraj.

Se pare că nu aveam voie să mă duc acasă întrucât ocluzia intestinală este un diagnostic care îți poate pune viața în pericol atâta timp cât nu știu exact cât de grav este, dacă poate perfora și deveni septic într-o oră sau trei luni. În cazul meu știau doar că este localizat pe intestinul subțire și pare să fie rezultatul țesutului de cicatrizare cauzat de operația de apendicită de la vârsta de 12 ani și care acum se încolăcise pe o porțiune de intestin, sugrumându-l în mare parte. La momentul respectiv, apendicele era necrozat, ștrangulat și ce mai rămăsese perforase și începuse peritonita. Am fost operată de urgență undeva pe 24 decembrie fiind externată în dimineața de revelion după o săptămână de negociat cu chirurgul la sânge fiecare bob de strugure și suc pe care mi-l doream. Și îmi mai amintesc că mi-a plăcut de anestezist că era drăguț și eu eram încă trează îndeajuns să îmi amintesc treaba asta. Și pentru că era frumușel și eu aveam niște pijamale foarte șmechere galbene, l-am pus să îmi promită că nu îmi dă nimeni pantalonii jos, că e rușine. Știu sigur că și-a încălcat promisiunea. De-aia nici nu am mai vorbit cu el după. Glumesc. Echipa medicală mi-a salvat viața atunci. Dar uite că, unde dai și unde crapă. N-aveam nici cea mai mică idee că se poate întâmpla așa ceva.

După o zi petrecută în urgențe minore, la 06:00PM am fost transferată pe o secție intermediară până la alocarea unui pat în Montacute (secție specializată pe gastro-enterologie). La 03:00AM am fost transferată într-o rezervă cu două paturi în Montacute South. A doua zi a venit chirurgul cu o întreagă suită de medici rezidenți și mi-a explicat situația. Având în vedere că e vorba de adeziuni și nu crede că intestinul ar fi afectat, o să încercăm o abordare conservativă. Fără mâncare sau lichide pe gură, doar perfuzii/hrănire intravenoasă și tub gastric să scoatem presiunea din abdomen pentru că parcă nu mai aveam piele îndeajuns să încapă totul la cât de balonată eram. Termenul era de 3 zile în care să vedem îmbunătățiri. Dacă după trei zile nu se întâmpla nimic, musai intervenție chirugicală pe care aveam să o discutăm la momentul respectiv.

Super mândră că nu le-am leșinat nici măcar odată.
Tind să cred că mi-am vindecat fobia de ace după episodul ăsta 😆

Datorită deshidratării, orice încercare de prelevare sânge pentru analize sau montare a unei noi branule a fost aproape imposibilă. Așa că am rămas 8 zile cu aceeași branulă în care am primit perfuziile. Îmi dispăruseră toate venele în neant și amărâtele care mai rămăseseră nu mai aveau sânge pe țeavă. După câteva zile, aveam vânătăi peste tot. Până la urmă au chemat o asistentă specializată în flebotomie (prelevare de sânge). Da, aici au o echipă specializată doar în așa ceva, menită să scoată sânge din tine într-un fel sau altul. Așa au reușit să facă analize în primele zile. Tubul gastric a fost cea mai groaznică experiență după durere. După aproape 7 ore, mă durea în gât groaznic, mai ales când înghițeam, mă durea fizic nara în care era băgat și îl simțeam în coșul pieptului. Nu oi mai fi avut eu tub gastric pus înainte dar între disconfort și durere pot să fac și eu diferența. I-am cerut asistentei în mijlocul nopții să mi-l scoată. A spus că chirurgul insistă să îl țin. Mi-am asumat responsabilitatea și am insistat să mi-l scoată că aveam o greață groaznică și între dozele de morfină odată la 7 ore fără de care nu puteam sta, senzația acută de vomă exacerbată de acest tub, mă nenorocea. În plus, nu ieșea nimic pe tubul ăla, așa cum ar fi trebuit / era de așteptat. A doua zi chirurgul mi-a explicat politicos și profesionist că tubul este foarte necesar și m-am simțit certată ca la școală. M-a bufnit plânsul după ce plânsesem deja toată noaptea de la durere, plus nesomnul ultimelor săptămâni și i-am spus că nu fac mofturi, dar am o deviație urâtă de sept și durerea pe care o simt peste tot este foarte reală. Poate nu a intrat cum trebuie, nu știu ce înseamnă normal cu așa ceva, dar ce aveam eu era durere nu disconfort. Omul, foarte drăguț, se oferă să mi-l pună chiar el, dacă asta mă liniștește. Nu aveam de gând să țin pentru așa ceva un chirurg foarte ocupat cu atâția alți pacienți, i-am mulțumit și i-am spus că mă pot descurca cu asistenta de pe tura respectivă. Omul i-a dat indicații să folosească cel mai subțire tub pentru adulți în speranța că îl voi tolera mai bine. După trei încercări extenuante, mi l-au pus din nou și de data asta a fost cu adevărat disconfort și doar atât. Din păcate nici tubul ăsta nu scotea nimic și deși mi s-a dat voie să mănânc puțin, senzația de greață era groaznică în continuare și pierdusem deja 2kg în greutate.

My Nemesis tubul gastric, urât cu înverșunare! 
Și noua branulă post-operatorie care s-a infectat... de ce nu 😅

Norocul meu este că în zilele alea am avut parte de o colega de salon minunată, pe Sheila, o doamnă de 69 de ani amuzantă, vioaie și optimistă. Amândouă suferinde cam de același lucru, am fost pansament una pentru cealaltă, amuzându-ne, printre episoade dureroase, de starea în care suntem, povestind despre viață, cărți și o groază de alte lucruri. Am fost așa fericită să am un om așa puternic alături în perioada aia când uneori nu puteam vorbi de durere sau letargie de la starea de rău.

Sheila a fost externată în ziua când eu am ieșit din operație. Deși suferă de o artrită urâtă și merge greu, a venit până la salonul unde fusesem mutată ca să îmi aducă flori și să își ia la revedere 🥰

01 august 2024

Miercuri de dimineață chirurgul a spus, îmi pare rău, nu mai putem aștepta cu operația, pentru că riscul este mult prea mare și deja mă îngrijorez că nu iese nimic pe tubul ăsta gastric. Dacă intestinul putea să revină în poziție normală, ar fi făcut-o până acum. Aș vrea să intrăm în operație astăzi. Și cam aia a fost tot. Alt set de înțepături, și prin degete să verificăm glicemia care se dusese la dracu în praznic după aproape 4 zile de perfuzii, însă frumos a fost că la cântărire brusc aveam 60kg. Stai liniștită că e de la toate perfuziile pompate într-una zilele astea, îmi zice asistenta. Adevărul e că aveam niște cârnăciori pe post de degete, nu altceva.

Eu și Scrappy - așa am poreclit perfuzorul ăla la cât l-am plimbat după mine timp de patru zile.
Best friends! Când am scăpat de el, m-am ales cu o sondă post-operator 😂

La aproximativ orele 18:00 am intrat în operație. Frumos a fost că asistentul care a venit să mă preia de pe secție a fost unul dintre colegii cu care făcusem ultima tură de formare ca ODP cu o săptămână înainte și îi povestisem că îmi era rău și eram cu Gavisconul în buzunar. Odată ajunsă în blocul operator, am mai dat de colegi de pe tura respectivă și revederea mi-a descrețit un pic fruntea înainte de  intra în sală. Operația a durat undeva la oră și un pic iar echipa, de la anesteziști, asistente, infirmiere, chirurgi au făcut o muncă exemplară. Uitându-mă acum la cum se vindecă rana, cred ca cel care m-a cusut e pasionat de croitorie – cusăturile se vindecă, arată fenomenal, aproape că mă enervez dacă nu rămân și eu cu o cicatrice cu care să mă laud!

Cu o săptămână înainte, cu Gavisconul în buzunar și două pastile de Paracetamol la bord eram în dureri dar fericită pe tura mea de formare în blocul operator, fără să știu că urma să devin pacient colegilor 😄

Luptătorul revenit pe secție după bătălie. De pansament era atașat un dispozitiv electronic care în permanență extrăgea aer din el încât să creeze un vid contra infecției și pentru protejarea copcilor datorită balonării. Mergeam cu el după mine peste tot. Prin cele două dispozitive galbene mi se administra un analgezic special pentru rană. 

Am revenit în salon pe la 9 seara cu foarte puține dureri dar încă foarte confuză după anestezie. Atunci am văzut cât de mare era tăietura și am avut un moment de șoc, parcă m-a lovit realitatea în față și nu puteam înțelege cum naiba am ajuns aici când cu două săptămâni în urmă nu aveam absolut nimic. Mama, care nu își imagina să treacă vreodată prin așa ceva fără să îmi fie alături, a stat aproape toată noaptea pe cameră pe Whatsapp cu mine, inclusiv când eu am adormit sporadic. De a doua zi a început chinul refacerii. Nu am mai avut dureri, singurele analgezice pe care le primeam erau direct în două catetere lăsate în mușchi de-al lungul tăieturii, din 6 în 6 ore. Joi n-am mâncat nimic. Vineri, niște fiertură de legume adusă de Kat că simțeam că leșin dacă nu mănânc ceva, dar stomacul nu voia nimic, nici măcar lichide. Sâmbătă, trei linguri de ovăz cu lapte și un biscuit. Duminică, trei linguri de ovăz, un pic de suc de portocale, vreo trei linguri de supă cremă de morcov. Și tot așa, mâncare de bebeluși până mi-au scos tubul gastric, balonată fiind în continuare de stam să explodez.

Îmi era o foame de lup, dar după trei linguri, eram gata. Pedeapsă pentru căpșorul meu care visa găleți de aripioare picante și costițe afumate 🤣

A fost prima dată în viață de când eram copil când am avut nevoie de cineva să mă spele, stând într-un scaun. Când nu m-am putut da jos sau merge fără ajutor. Când am disperat puțin, poate puțin mai mult decât vreau să recunosc și cu toate astea m-a bufnit plânsul doar de vreo două ori. Sincer nici nu puteam să plâng cu tubul gastric în gât că mă sufocam. Poate era mai bine așa. După câteva zile, am dezvoltat și o acumulare de lichid pe șoldul stâng, destul de mare, o complicație obișnuită se pare pentru intervenții majore și care încă mai îmi dă de furcă și acum. Să zicem că aveam un șold un pic mai gras decât celălalt. Am ajuns să mă spăl singură după câteva zile și de abia atunci am observat cât de tare slăbisem. Eram un băț cu burtă, literalmente. Am mai fost așa slabă și înainte, dar un slab sănătos. Treaba asta, era altă poveste.

La 8 zile de la operație chirurgul s-a arătat mulțumit de evoluția mea și m-a trimis acasă urmând să ne revedem în 6 săptămâni. Ziua 1 de recuperare a început de la 54,2kg  plecând de la un pic pedte 59 cât aveam cu trei săptămâni în urmă. Acum sunt undeva pe la 55kg și operația, cel puțin la exterior, este aproape vindecată. Pot să merg distanțe mai lungi, nu am voie să ridic nimic o lună și nici să conduc minim 3 săptămâni, încă reintroduc alimente ușor în sistem și cel mai probabil o să existe modificări în regimul alimentar pe viață, pentru că îmi e clar deja că stomacul și-a schimbat unele preferințe. Cel puțin acum. Sau cum a zis chirurgul, mergem pe bun simț și ce ne spune corpul, nu insistăm pe ce ne place, ci pe ce ne trebuie.

Acum, dacă am noroc în viață, nu o să mai trec prin așa ceva. Partea bună este că intestinul era sănătos și în afară de tăietura în sine, totul a rămas cum era. Evident, și această operație va crea țesuturi cicatrizante care sper să nu se vor „împerechea” cu vreo parte din intestin să mai avem aventuri din astea peste câțiva ani. Dar, cum ne-o fi soarta. Deocamdată, sunt fericită că am scăpat cu atât, că am fost diagnosticată corect și la timp.

Un om fericit că se poate deplasa pe o tură de aproape 2km, încetișor și nițel aplecată, dar ne deplasăm! 😎😋

Închei această lungă postare care nu descrie nici pe jumate coșmarul acestei ultime luni, cu câteva rânduri, care la fel, vor fi extrem de limitate ca semnificație, că e greu să redai în cuvinte atâta binecuvântare – să mulțumesc cu extrem de multă recunoștință cadrelor medicale, multiple ture de asistente, infirmiere, manageri de secție, personalul de la curățenie și bucătărie, echipa chirurgicală, asistentele specializate din echipele de flebotomie și managementul durerii care s-au ocupat de mine absolut impecabil, dar care dincolo de profesionismul lor, mi-au pus un zâmbet pe față și speranță în mintea mea speriată când aveam cea mai mare nevoie. M-au ținut de mână literalmente, m-au ajutat cu absolut orice, m-au susținut și încurajat până în ultimul moment când una din asistente m-a dus cu bagajele până la mașină la plecare.

Darius, care a stat cu mine la urgențe, a venit aproape în fiecare zi să îmi suplimenteze câte ceva, prietenii mei Kat, Max, Chris, Hutch, Flo care au venit la spital cu rândul să mă viziteze, să nu treacă o zi fără să fie cineva cu mine, lucru care a liniștit-o pe mama cât de cât. Îmi amintesc când vorbea cu Max pe cameră spunându-i că îi mulțumește din suflet că cineva este acolo pentru copilul ei până reușește ea să ajungă la mine. Frumos a fost, că au început să plângă amândouă.

Tuturor colegilor din Safeguarding care, deși nu mai facem parte din aceeași echipă, mi-au scris și m-au încurajat. Și nu în ultimul rând, colegele din super echipa mea de Trei Mușchetărițe pe Capacitate Mentală, Emma și Sam, care au venit să mă viziteze, m-au luat de la spital, s-au ocupat de documentația de externare și medicamentație ca eu să nu mă preocup de nimic.

Prietenilor de aici și din țară care au aflat că sunt în spital și mi-au oferit un gând bun și ajutor, care au venit să mă viziteze acasă, vecinilor care au aflat că nu îmi e bine și mi-au lăsat flori și fructe acasă, inclusiv o vecină pe care nici nu o cunoșteam, dar m-a văzut pe stradă că îmi era foarte rău înainte ca un vecin să mă ducă de urgență la medicul de familie. Ea, Dot, vecina de la numărul 33, o doamnă în vârstă care merge greoi și are soțul la pat, s-a interesat cine sunt și mi-a lăsat flori acasă cu urări de însănătoșire grabnică. Când am trecut pe la ea să îi mulțumesc, a mai venit odată să îmi aducă flori de bun venit acasă.

Când te întorci acasă cu o grădină în miniatură de la atâția oameni dragi💕 

Și evident, omul care a suferit pe-mparte cu mine în perioada asta, mami meu, care a trecut prin emoții negândite până să ajungă aici, care știe toată încărcătura ultimilor luni și a avut parte de câteva zile de coșmar până a aterizat. Mă bucur să o am acum lângă mine pe perioada de recuperare și sper ca până la finele acestui an să las în urmă o perioadă de încercări grele și în 2025 să mă uit înapoi doar ca să îmi amintesc cât de mult am putut duce și că în față nu e decât un drum cu potențial, iar eu din primăvară aș dori să reiau antrenamentele pe poteci de munte și în viață. Cu tot cu cicatrici.

Una bucată Bunăciune în deplasare. Grase și frumoase 😆😍

Să ne re-auzim cu bine, cu ocazia altor povești, pentru că dacă nici episodul ăsta nu fost altul din seria viața bate filmul la fundulețul gol rău di tăt, atunci nu știu ce să mai zic! Spor la o săptămână ușoară! Vă pupă fata!

Când ești la telefon cu doctorul de familie dar stai cu ochii pe target: mâncare sora mea, mâncare!
Hai că se poate!